Iulia este o cititoare a acestui blog. Tot Iulia mi-a trimis articolul de mai jos pentru că m-a auzit zicând, în interviul cu Chinezu, că mă pot lămuri după două articole dacă cineva are talent sau nu. Ei, ăsta de mai jos este unul dintre cele două. Ia vedeți și voi dacă are talent sau nu, că io am râs de vreo trei ori cu sunet.

…

Bună. Numele meu este Iulia și sunt o grasă. Bine, acum sunt mai puțin grasă la exterior, dar am în continuare o grasă interioară pe care lupt să o țin în frâu.

Dar să luăm lucrurile pas cu pas. În copilărie și adolescență, privindu-mă cu mintea de acum, am avut o greutate relativ normală. Evident, mie mi se părea că sunt o grasă odioasă și evident că am ținut cel puțin 7.568 de cure de slăbire, care mai de care mai idioate și fără alte rezultate decât faimosul efect nu e grasa – uite grasa.

Apoi a venit facultatea, unde, după cum bine se știe, dieta este predominant lichidă și mai puțin solidă, iar vodca nu prea îngrașă (sau nu pe mine), așa că toate bune în continuare. Însă, prin anul 3 de facultate, ca orice provincial care se respecta, venit la facultate în București, m-am angajat. La corporație. And it all went downhill from there. Adică: la corporație aveam masa de prânz asigurată. Și dacă oamenii ăia o dădeau, era și păcat să nu o mănânci, nu? Că altfel, până la 7-8 seara când plecai de acolo, ți se lungeau urechile de foame. Și apoi plecam de la corporație și ieșeam în oraș. Unde, ce să vezi, mă mai împiedicam de câte o pizza, de câte o șaormică… din astea. Ceea ce n-ar fi fost neapărat tragic, dacă prin pizza aia s-ar fi înțeles o felie – două, nu o pizza mare cu de toate. Sau dacă aș fi optat pentru o șaormă cu de toate, fără cartofi. Dar no, glanda cere. Așa că iei o șaorma mare, cu de toate și o țâră de maioneză extra.

Eh, pe aici lucrurile (adică je) au început să cam capete proporții. Dar încă nu mă îngrijoram. Eh, ce dacă a trebuit să îmi iau blugi cu un număr mai mare a treia oară pe anul ăsta? Că doar se știe că nenorociții de producători fac mărimile tot mai mici de la an la an. Și ce dacă urcam un etaj pe jos și pufăiam mai ceva ca un dragon din Ghemotrones după ce a suflat flăcări în luptă? E de la aerul poluat din nenorocirea asta de oraș!

În tot timpul ăsta, a „ajutat” mult și faptul că aveam o „prietenă” foarte bună, care nu rata nici o ocazie să îmi spună ce bine arăt când mergea cu mine la cumpărat de blugi mărimea prelată de camion și tricouri mărimea cort de evenimente. Logic, ei îi convenea asocierea cu mine, că prin comparație cu șifonierul cu trei uși care eram eu, ea părea un sticks cu țâțe… Iar mie nu mi se părea nimic suspect în comportamentul ei – aparent, ți se acoperă și neuronii cu osânză când te îngrași și nu prea mai ai alte gânduri în afară de băgat la maț.

Dacă până la un punct am mai tot încercat eu să îmi mai stăvilesc… glanda, de la un moment dat, pur și simplu nu mi-a mai păsat. Intrasem pe filmul cu „cine mă place, mă place așa cum sunt” și cu asta, basta. Așa că am ajuns la notabila performanță de a rade cam în fiecare seară câte o pizza mare, înmuiată în maioneză – da, știu, crimă contra umanității, cum să mănânci pizza cu maioneză? Ei bine, cam așa: luam felia de pizza și o înmuiam în borcanul cu maioneză cam cum bagi nachos-urile în sos la cinema. Asta cam până pe la jumatea borcanului de maioneză. Când scădea sub nivelul ăsta, luam frumos o lingură (nu, nu linguriță, lingură, ce suntem la liga pitici?), scoteam maioneza pe o farfurie și întingeam nestingherită pizza într-însa. Dacă nu aveam poftă de pizza, mă delectam cu câte 2-3 pungi de chipsuri, de asemenea scăldate bine în maioneză (v-ați prins până acum că îmi cam place maioneza?). Sau uneori trânteam un ceaun de cartofi la prăjit, că nah, tre să mai mănânce omul și câte o legumă, nu?

Toate aceste delicii culinare le însoțeam de obicei cam cu un sixpack de beri și apoi le ajutam să se digere mai bine cu aproximativ un pachet de țigări. Și asta seară de seară, luni (sau poate ani, dracu mai știe, cumva perioada aia a devenit oarecum în ceață…) la rând.

Da, mă vedeam în continuare în oglindă (mă rog, măcar parțial), dar pur și simplu nu îmi păsa. Îmi (și mi se) sugeram că așa sunt eu, mai… rubensiană (pe dracu, eram cât un buldoexcavator) și așa îmi stă bine și aia e.

Aveam undeva în baie, ascuns bine, un cântar, însă ne evitam reciproc cu mare grație. Eu, pentru că nu voiam să știu, el săracul, probabil de frică să nu mă urc pe el și să îl trimit pe veșnicele plaiuri ale electrocasnicelor răpuse.

Dar, cumva, într-o zi, nu știu nici până acum de ce, am zis hai să mă cântăresc totuși, așa, de curiozitate.

Și m-am urcat pe cântar și am văzut asta: 99,8. Ca idee, eu am undeva pe la 1,65 înălțime. Și atunci, primul gând care m-a străfulgerat, probabil datorită vreunui neuron mai aparte așa, care a reușit să scape din stratul pufos de șunculiță depus pe creierașul meu, a fost ăsta: „Dacă mă duc acum și beau un pahar cu apă, o să am 100 de kile” (ei vedeți, cine dracu zice că nu te poți îngrășa și cu apă?!?). și ca să vă mai faceți o idee, prietenul meu de atunci – dap, aveam prieten, ce vă uluiți așa? Aparent sunt câte unii la care le plac cașaloții eșuați în București – avea vreo 60 de kile ud și cu bocancii în picioare. Vă dați seama că arătam cam ca Stan și Bran în mizerie, nu?

Și atunci am spus stop. Nu mai merge așa. Ia să ne adunăm noi oleacă mințile și să punem de-o dietă. N-o să vă plictisesc cu detaliile tehnice ale regimului, o să zic numai că nu am ținut un regim cu trei găuri de covrig și 100 de grame de rucola la abur pe zi, nu de alta, dar eu sufăr cu glanda, și dacă mi-e foame, fac urât. Așa că m-am apucat frumușel de regim, iar când am simțit că legatul papucilor și urcatul a mai mult de 5 trepte nu mai sunt o provocare așa mare, m-am apucat și de un pic de sport. Adică de mers cu bicicleta. Iar după aproximativ un an de zile am ajuns la 60 de kile.

N-o să mint, să zic că a fost ușor. Că n-a fost. Deloc. A fost greu al dracului. Mai ales că mie îmi place mâncarea. Pardon, am probleme cu glanda, în sensul că la glanda mea îi place să mănânce. Și îmi plac de mor cartofii și pastele. Și cam orice conține făină. Și maioneza, am zis de maioneză? Culmea, după dulciuri nu prea mă înnebunesc, dar să fie ea a dracului de treabă, că în timpul dietei aș fi mâncat Nutella din borcan cu lingura. Sau aș fi înmuiat niște napolitane cu ciocolată în Nutella. Aș fi halit zahăr cu lingurița și l-aș fi clătit la vale cu cola. Deși nu pot să beau cola de fel, că mă doare stomacu de la ea.

Dar cel mai trist a fost că am renunțat la sfânta bere. Băbăieți și fete, când ieșeam în oraș și toată lumea o dădea pe berici, știți cum plângea grasa mea interioară? Băi, plângea cu sughițuri și suspine, plângea de sărea cămeșa de pe ea, sărăcuța. Iar eu o amuțeam cu câte o apă plată cu lămâie sau, ocazional, cu câte o limonadă (fără zahăr). Greu. Crunt. Nasol. Și ea plângea și ofta în continuare, ba uneori mai și înjura, mai rău ca atunci când te lovești cu degetul mic de la picior de un colț de mobilă și începi un pomelnic de sudălmi care durează 10 minute, fără să te repeți.

Acu, de slăbit, slăbești, problema e să și rămâi acolo… Grasa mea interioară mă ține în șah în fiecare zi. De fiecare dată când trecem pe lângă raftul cu chipsuri, țipă ca din gură de șarpe că-i e poftă, că i-a scăzut glicemia, că așa nu se mai poate, hai, fată, că nu a murit nimeni de la o pungă de chipsuri.

Cel mai urât face însă la cartofi și paste. Acolo să te ții, nene! Începe frumos, cu rugăminți și jelit și apoi trece la amenințări și înjurături, că sunt o japiță, că o viață am și nici p-aia n-o trăiesc, că am devenit o scârbă obsedată de sănătate și d-astea. De cele mai multe ori, îi dau peste bot cu o sălățică sau o fripturică cu legume, însă uneori, răruț așa, îi dau voie să se dea în bărci și ne îndopăm cu ceva, orice, numa să fie cu muuuultă maioneză lângă. Oare am zis că îmi place maioneza?