Articol scris de Iulia.

…

Bine, practic nu era chiar să mor, da aș fi putut avea parte de niscai trosneli de toată frumusețea. Că aparent a fost una din zilele alea în trafic.

Scurtă paranteză, legată oarecum de temă: nu știu dacă ați observat sau dacă mi se pare numai mie, dar parcă sunt unele zile în care participanții la trafic sunt mai cretini decât media uzuală.

De exemplu, în zilele în care plouă sau ninge. Teoria (nu a mea, cred c-am auzit-o și eu pe undeva) e că probabil în zilele alea sunt mulți șoferi de duminică, șoferi care în mod normal merg cu pejosul sau cu transportul în comun, dar care apelează la vehiculul propriu în condiții atmosferice neprielnice.

Așa se face că, după ce că ei săracii oricum sunt cam certați cu șofatul, dacă se mai adaugă și o precipitație și niscai aglomerație, dezastru-i pe cale să se întâmple.

No, dar ziua despre care o să vă povestesc eu acuș nu era nici cu ploaie, nici cu ninsoare, ceață sau uragan. Era o zi obișnuită de vară, cu cer relativ senin ș-oleacă de vânticel dinspre nord-est.

Taman ce-mi terminasem trebile cele mai presante în incinta domiciliului, așa că am decis să mă duc până la megaimajul comunal, să fac niște cumpărături. De la noi de acasă până la megaimajul ante-menționat sunt fix 6 kilometri distanță. Deci doișpe kilometri dus-întors.

Ei bine, în ăștia doișpe kilometri era cât pe ce să am parte de 3 accidente. Care, lăsând orice glumă la o parte, ar fi putut fi destul de nasoale. Și nu cred că abilitățile mele șoferistice excepționale, ci mai degrabă oleacă de baftă a făcut să scap fără incidente.

Dar să încep cu începutul: drumul județean care unește satul în care-mi fac veacul cu comuna unde-mi fac cumpărăturile. Limită de viteză – 90 la oră. Pe care eu una, o respect. Dacă e absolut pustiu, o mai pișc până în sută, dar nu mai mult.

Și asta din simplul motiv că, fiind drum de țară –asfaltat, dar practic, printre câmpuri – nu știi niciodată când te întâlnești cu vulpea, căprioara, vreo turmă de oi, arici, bicicliști sau pietoni împușcați într-o aripă după anumite licori consumate, câini de stână sau alte vietăți asemenea pe carosabil.

Și cum circulam eu așa, în treaba mea, aveam în față o altă mașină. În fața mașinii ăleia – nimic. La un moment dat, cetățeanul din față frânează. Și frânează. Și frânează. Până să oprește de tot. Apuc și eu să opresc înainte ca botul meu să se pupe cu fundul lui.

Și stau. Și aștept să apară pericolul sau orice ar fi putut să fie care să îl determine să frâneze de la 90-100 la 0. Și stau. Și stau. Și… nimic! Omul nu mișca din loc. Dau un claxon scurt. Moment în care, ce credeți voi că face omul meu? Pune semnal dreapta. Și continuă să stea pe loc.

În timp ce îmi adunam falca de pe jos, mă angajez – cu grijă – în depășirea lui. Cu grijă că zic mna, naiba știe, o fi totuși ceva ce l-a făcut pe omul ăla să oprească brusc și fix în mijlocul drumului.

Depășesc și mă uit la el în timp ce trec pe lângă: la volan, un cetățean la vreo 875 de primăveri, așa, cu ceva consoartă de aceeași etate matusalemică în dreapta. Mașina în continuare stând pe loc pe mijlocul benzii, cu semnalul dreapta pus.

Trec ușurel de el și apoi mă uit în retrovizoare, încercând să înțeleg totuși ce se întâmplă. Vă țineți bine de izmene? Omul meu se dă tacticos jos de la volan și se îndreaptă spre șanțul de pe marginea drumului, cu mâna la prohab. Și mașina în continuare în mijlocul benzii, cu semnalul dreapta pus.

Nu termin bine a mă cruci, atât în sinea mea, cât și cu voce tare, că Sfântul Cristofor, protectorul șoferilor, pare că iar doarme oleacă în papuci. Căci taman ce ajunsesem eu în centrul comunei – centru marcat de o frumoasă intersecție – când văd în stânga, așadar pe sensul opus, o dubă.

Staționară, după toate aparențele. Am tras această concluzie după faptul că nu i se mișcau roțile atunci când am avut eu primul contact vizual cu ea.

Dar nu apuc bine să procesez această informație, că numita dubă, prin reprezentantul său, șoferul, descrie un semicerc perfect și ajunge din stânga mea, fix în fața mea. Practic, omul a plecat de pe loc și a întors în mijlocul drumului și al intersecției fără să conteze că dintr-o parte venea agale mandea, iar din cealaltă parte venea un alt participant la trafic.

Eu una m-am uluit așa de tare de cele întâmplate, că nici să-l înjur n-am mai avut putere. Mi-am făcut de trei ori cruce cu limba-n ceru’ gurii c-am scăpat fără trosneală și mi-am văzut de drumul spre magazin. Deși începeam să am dubii serioase dacă voi reuși să ajung vie până acolo.

Cetățeanul de pe contrasens însă, după ce a reușit să evite la mustață duba de cale tăietoare, a deschis laaaaaarg geamul și a proferat o serie de apelative, dedicate atât domnului șofer, cât și distinsei sale mame și încă vreo câtorva generații de rude, atât vii, cât și răposate. Dar nu vă imaginați că dom’ șofer de dubă a schițat vreun gest sau că a avut vreo reacție. Și-a văzut pur și simplu de drum.

Am reușit să ajung atât eu, cât și mașina, într-o bucată la magazin, am târguit ce-aveam de târguit p-acolo și m-am pus izmene pe călător înapoi spre casă.

Acu, ca să vă faceți o idee, strada pe care merg eu spre ieșirea din comună e una destul de largă, deși e practic cu doar o bandă pe sens. La un moment dat, strada asta se bifurcă oarecum, că nu pot zice că e chiar o intersecție.

În esență, există drumul principal, care face o ușoară curbă la stânga, iar fix acolo unde ia drumul curba se face un fel de bretea la dreapta, care duce spre altă uliță. Dată fiind topografia locului, spațiul existent este destul de larg.

Soarta sau karma sau dracu mai știe cine a făcut ca eu să trec prin acea zonă, în timp ce în fața mea la ceva distanță circula, aparent regulamentar, un alt autoturism. O marcă nemțească din trei litere. Nu știu dac-o fi relevant au ba.

Autovehiculul cu pricina, aflat cam la distanță de vreo trei mașini, așa, în fața mea. Numai că, de la un moment dat, nu pot să nu observ că distanța dintre noi pare a se micșora, deși nu vedeam stopurile care indică acțiunea de frânare a autovehiculului să se aprindă.

Îmi zic în sinea mea că ori nu-i merg feștilele, ori pur și simplu nu frânează, ci doar a ridicat piciorul de pe accelerație. Așa că încetinesc la rândul meu, pregătită de orice, mai ales în lumina ultimelor 2 experiențe.

Pe măsură ce înaintam, mă apropiam tot mai mult de mașina respectivă. Probabil că la un moment dat șoferul aferent a observat că se apropie din spate altă mașină, așa că a decis să utilizeze echiparea aceea a mașinii care face să clipocească semnalizarea.

Practic, până am ajuns eu în spatele lui, omul era deja aproape oprit pe loc, dar nu a catadicsit să semnalizeze decât în momentul în care eram deja în dosul lui.

Dar partea cea mai mișto abia acum vine: că omul din poveste a semnalizat conștiincios dreapta și taman când eu am pus semnal stânga și m-am asigurat în oglindă, ca să execut manevra de depășire, ce credeți voi că a făcut creștinul?

Să vă zic? Să nu vă zic? În mod normal v-aș fi lăsat o oră – două să vă dați cu presupusul și v-aș fi spus abia apoi finalul.

Însă având în vedere faptul că azi voi fi toată ziua la expoziție cu potăile care ne-au mai rămas (și, implicit, nu știu cât timp de răspuns la comentarii voi avea, aspect pentru care îmi cer scuze anticipat – să știți că citesc tot ce scrieți, chiar dacă nu apuc să răspund fiecăruia în parte), vă zic acum:

Omul meu a semnalizat frumușel dreapta, după care a luat maxim stânga de volan și, cu avânt pionieresc, s-a înfipt în parcarea aflată pe partea stângă a drumului. Pam-pam.

Ăla a fost momentul în care am fost tentată să trag mașina pe dreapta și să-l sun pe Fritz, să-i zic să vină să mă ia, că dacă lucrurile continuă în ritmul ăsta, sigur mă fac piftie până acasă.

Dar n-am făcut-o până la urmă, că ce mama lu proces verbal, ori sunt femeie liberă, puternică și independentă, ori nu mai sunt?!?

Așa că mi-am aprins conștiincios o țigară, am mai făcut vreo 442 de cruci cu limba-n ceru’ gurii și am reușit să ajung vie și nevătămată acasă.

Mși? La voi? Ceva incidente palpitante prin trafic săptămâna asta? Sau totul bine și relax?