[drumul spre Cercul Polar – ziua 14]

Începând de ieri de pe la prânz, iar sunt singur în mașină, că Mara merge cu avionul spre casă. Pe sistemul deja brevetat cu succes la zborurile București – Oslo și apoi Oslo – Bodø, a intrat pe Vola și a găsit zbor de la Alta la Oslo. Alta ăsta fiind un orășel norvegian care oricum era în drumul meu de întoarcere. Așa că mi-a fost lesne s-o las acolo și să-mi văd de drum.

Dar nu despre asta voiam să vă povestesc. Ieri, când o duceam spre aeroport, mi-a ieșit un ren în față, din lateral stânga. A apărut așa ca din pământ. Pur și simplu conduceam și m-am trezit cu un ren alergând din stânga.

Sunt convins că era unul care auzise că m-am delectat cu niște tocăniță făcută dintr-un verișor de-ai lui și-a vrut să se răzbune.

Dar ce nu știu renii ăștia este că eu conduc în București și în general pe șoselele din România unde, să mă iertați, n-om avea noi reni, dar și dacă am avea ar fi cam cea mai mică problemă.

Așa că l-am evitat elegant din accelerație și volan, că dacă puneam frână nu mai evitam nimic. Practic, am trecut prin spatele lui, în timp ce el era în plin fuleu. Cred că râdeau ceilalți reni de el cu lacrimi: „ce-ai făcut, bosule, l-ai ratat p-ăsta cu tocănița?”.

Bine, ca să fiu extrem de cinstit, să trăiască norvegienii cu limitele lor de viteză ciudate, că dacă nu aveam 60 km/h, acum nu mai vorbeam noi despre niciun evitat de ren, ci despre o Cupra Formentor mult modificată de la forma inițială. Și-aș fi întrebat pe aici dacă știe cineva rețete de preparat ren. Multe rețete.

Râdem-glumim, dar să știți că renii sunt unul dintre cele mai mari pericole de pe traseul ăsta către nordul Europei. De la „răzbunătorul” ăsta până acum, cale de doar câteva sute de kilometri, am întâlnit zeci de reni care mergeau sau alergau liniștiți pe mijlocul drumului.

Și încă n-am ieșit din zona cu păduri, mai am.

Ca să înțelegeți mai bine despre ce vorbesc, uitați-vă la ăsta de mai jos. Nu, nu e cel care mi-a ieșit din stânga, p-ăla oricum n-am fi avut timp să-l filmăm. Și nici chef, că ne-a speriat un pic.

Ăsta n-a venit de nicăieri, ăsta stătea pur și simplu în mijlocul străzii, fix după o curbă. Dacă vii tare, n-ai nicio șansă să-l eviți. Cum ziceam mai sus, știți câți am mai văzut ca ăsta? Zeci. Și nu glumesc deloc. În schimb, este de departe cel mai frumos dintre toți. La niciun altul n-am mai văzut coarne atât de impresionante.