Știți că nu există speaker motivațional serios care să nu-ți explice plin de patos că trebuie să ieși din zona de confort. Nu te poți numi „life coach” dacă nu le spui oamenilor că nu pot să facă nimic cu viețile lor, până nu lasă naibii zona de confort pentru a se avânta să înfrunte neînfricați necunoscutul. Mărețe vorbe, mărețe idealuri, vă spun.

Doar că, pentru mintea mea puțină, ieșirea asta din zona de confort se traduce oleacă altfel. Desigur, fără să fiu speaker motivațional, deși mi-ar fi extrem de ușor să fiu, că mă pricep bine de tot să-i învăț pe alții cum să facă lucruri de care eu nu sunt în stare. Plus că pot să vorbesc ore în șir fără să spun nimic concret. Practic, am toate abilitățile profesionale care m-ar recomanda pentru a fi un speaker motivațional de mare succes, dar se pare că mi-am ratat cariera.

Nfine, revenind, la cum văd eu ieșitul din zona de confort pe care-l propovăduiesc cu atâta lejeritate life coachii ăștia. Pe scurt, trag toată viața, mă chinui ani de zile, muncesc ca apucatul să-mi construiesc o zonă de confort în care să mă simt în siguranță și unde mi-e bine, dar la un moment dat trebuie să ies din ea pentru că ce?

Pentru că așa consideră niște cetățeni despre care nu sunt sigur c-au muncit vreun minut în viața lor și care și-ar dona un rinichi pentru a avea ei înșiși o zonă de confort? Iar eu ar trebui să-mi zic încântat: „meam, ce tare, oare cum naiba de nu m-am gândit și singur să fac pipilică pe tot ce-am realizat până acum?”.

După care să-i mulțumesc cu lacrimi în ochi pentru povețele atât de meșteșugite și să trec la ieșitul din zonă, ca să nu cumva să mă omoare confortul?

Băi, nu știu, dar vouă vă sună a ceva logic? Că mie nu prea.

sursa foto: freepik.com