Articol scris de Iulia.

…

Mă duc ieri până la Mega-ul din comună (pentru cei care nu știu – noi locuim la țară, adică la sat, dar tot avem Mega și Carfur în comună, ba chiar și La Doi Pași, așa că nu suntem chiar sălbatici de tot).

Așa, mă duc deci la Mega după niște târguieli zilnice care, evident, mi-au scăpat la planificarea listei de cumpărături. Pun eu târguielile în coș, mă plantez regulamentar la coadă, la una dintre case. Că erau disponibile două.

Precizare: la Mega la noi se poate plăti și cu tichete d-alea sociale, care, din ce am dedus văzând cetățeni care folosesc această opțiune, sunt sub formă de card. Bun. Pentru optimizarea acestei operațiuni, tipul ăsta de plată este posibil la una singură dintre cele 3 case ale magazinului în cauză. Și pentru o și mai bună optimizare a acestei operațiuni, cetățenii de la Mega au pus un maaaare afiș, cu litere de-o șchioapă, albe pe fond negru ca tăciunele, pe care scrie: Plata cu tichete sociale se poate efectua NUMAI la ACEASTĂ casă.

Evident, vajnicii urmași ai lui Decebal nu se prea obosesc să citească afișele de prin magazine, așa că, invariabil, câte unul ajunge la altă casă, care nu suportă astfel de plată, de unde este redirecționat către casa corespunzătoare. Unde se duce, că mna, nu prea are de ales, nu înainte de a profera însă o serie de bombăneli apăsate la adresa casieriței, magazinului, țării și sistemului, în general.

Fix așa și ieri.

Mă așez eu la casă cu cele trei lulele și trei surcele ale mele în coș. Din nefericire (pentru mine), la casa cu tichetele… În fața mea, o doamnă. La rândul ei cu trei lulele și trei surcele în coș. Zic în sinea mea, hai că scap iute. Precizez că eram și cu copilul după mine, care analiza cu mare atenție un raft enorm cu niște oo Kinder și mai enorme, plasat strategic, unde altundeva, în apropierea caselor, firește. Ca să nu poți sta liniștit, ca omu, ci să trebuiască să explici odraslei de ce ești un părinte nașpa și nu vrei să îi cumperi un kil de ciocolată care îl va face să se urce pe lampă și niște jucărele de plastic pe care le va utiliza fix primele paișpe secunde după ce le scoate din ou, după care vor ateriza pe canapea sau pe jos, ca să ți se înfigă ție, părinte denaturat, în cele mai moi părți posibile.

Dar divaghez. Stăteam deci liniștită cu copilul la coadă, doamna din fața mea își pusese deja cumpărăturile pe tejghea, la scanat, toate bune. Moment în care se aude foială și discuții de la casa de alături. Evident, un cetățean care voia să-și achite cumpărăturile cu cardul minunat. Evident, apucase deja să își scoată din coș toate cele. Care toate cele erau aproximativ 48547 de chestii care de care mai mărunte. Gen, 2 pliculețe de praf de copt, 1 acadea, 6 eugenii, 3 paie, 1 măr, 2 caise, pana mea, d-astea.

Îi explică femeia de la casă politicos că îi pare rău, dar nu poate plăti acolo cu cardul respectiv, trebuie să meargă la colega, la cealaltă casă. Încep protestele. Că de ce, că cum, că nu e posibil așa ceva, că hâr, că mâr. Casiera, a naibii, se ținea tare pe poziții. După vreo câteva minute de parlamentări, omul nostru renunță, se apucă să bage toate corcoațele înapoi în coș, una câte una și se îndreaptă spre casa unde stăteam eu la coadă.

Undeva, dincolo de linia caselor, stătea un alt domn care părea să aștepte pe cineva, că nu avea nici un fel de cumpărătură în mână. Veți înțelege imediat relevanța dânsului în istorioară.

Așa, ziceam deci că omul nostru cel cu tichetele sociale se îndreaptă spre casa unde putea achita cele achiziționate cu respectiva modalitate de plată. Și decide că cel mai scurt traseu între punctul A unde se aflase el inițial și punctul B – casa la care dorea să ajungă – este, firește, prin fața mea.

Efectiv, fără nici o jenă, trece de mine, lasă coșul jos și începe să scoată din el și să pună pe tejghea. Casiera se blochează oleacă, pentru că tocmai terminase cu doamna din fața mea și făcusem contactul ăla vizual prin care tu, cel ce stai la coadă, înțelegi că e rândul tău acum. În primul moment era să mă blochez și eu, de atâta nesimțire, dar m-a trezit brusc ciripitul lu fi-miu de lângă mine:

– Mami, da ce face nenea? Nu era rândul nostru acum?

– Ăăăăă, ba cam da, pui… Dar ori nenea nu ne-a observat, ori este puțin nepoliticos…

Și fac doi pași mai în față și mă adresez politicos domnului:

– Nu vă supărați, să știți că și eu eram la coadă, cu tot cu copil. Mă gândesc că poate nu ne-ați observat…

Moment în care intervine cu promptitudine domnul plantat dincolo de linia caselor, despre care vă relatasem mai devreme:

– E, lăsați, că dânsul a mai stat o dată la o coadă!

– Ăăăă, păi și eu am mai stat. Chiar de mai multe ori. Și ieri, și alaltăieri, și săptămâna trecută…

– Da, da domnu’ n-a știut că trebuie să stea la casa asta…

– Îmi pare sincer rău pentru domnul, dar nu e vina mea că nu a citit acest maaaare afiș aflat chiar aici (și îi indic cu deștu afișu care trona fix sub nasul oricui avea ochi să citească…)

Între timp, domnul în cauză continua să își pună, absolut imperturbabil, catrafusele pe tejghea. Blocată în continuare de ceea ce se întâmpla, casierița n-a știut cum altfel să reacționeze, așa că a făcut ceea ce îi era probabil reflex – a început să scaneze produse. Bip, bip, bip… Hopa. Nush cum se face, că printre produsele domnului se strecurase și niscai pileală…

– Îmi pare rău, dar băutură nu puteți lua cu tichete sociale!

– Păi de ce? Nu ie tot produse alimentare?

– Păi nu, este băutură alcoolică și nu avem voie să vindem băuturi alcoolice pe tichete din acestea.

– Ete, na! Păi nu ie băutură, doamnă, e bere!

Însă casierița perseverează în a refuza, așa că domnul trage berile deoparte, bombănind că le va achita ulterior. Se apucă să-și îndese în sacoșe toate cele 48547 de bunuri achiziționate, mormăind în același timp că de ce tre să deie el bani pe bere. Întreabă apoi printre dinți cât are de plătit. Casiera îi comunică oftând și se uită spre mine. Moment în care nu mă mai pot abține și îi spun:

– Puneți-i, doamnă, și un pachet cu bun simț domnului. Plătesc eu!

Ăsta se uită strâmb la mine, celălalt, de după case (care am dedus ulterior că era fi-su), se oțărăște la mine:

– Da ce sunteți, doamnă, așa nervoasă? Că doar n-a omorât pe nimeni!

– Aveți dreptate, sunt o tâmpită! Nu știu cine naiba mi-a băgat în cap ideea asta că la coadă ne așezăm și stăm la rând, mai ales când unii mai sunt și cu copii după ei…

– E, lăsați, că copilu e mic, e bine să se învețe să aibă răbdare!

– Așa este. Și domnul are o vârstă, ar fi fost bine dacă ar fi învățat până acum cu bunul simț…

Epilog: cei doi domni și-au luat traistele, s-au urcat în beemweul care îi aștepta cuminte în parcare (și nu, nu era pisicuță din omienouăsutetoamna, nici înmatriculat în BG ori cu volanul pe dreapta, ci model nou spre nouț, aș zice), au aruncat magistral bonul de la Mega pe geam și au demarat în trombă.