Sunt mai bine de 5 luni de când mă plimb pe jos, zilnic, câte 3-4 ore prin preafrumoasa noastră capitală. Am devenit dependent de plimbarea asta, n-aș mai putea să-mi concep viața fără ea. Mai ales că între timp am rezolvat și problema durerilor de picioare, mai precis a arsurilor din tălpi. În sensul c-am reușit să găsesc perechea de adidași care mi-a schimbat viața. Și nu glumesc, poate voi scrie un articol despre.

Iar partea cea mai mișto a plimbării este că iau contact cu ce se întâmplă în jur, că iau, de la fața locului, pulsul acestui oraș. Și tot ce pot să vă spun este că nu stăm foarte bine, că mai avem tare mult până departe, unde departe însemnă civilizație. O să înțelegeți exact de ce zic asta, după ce-o să citiți cele câteva lucruri pe care le observ aproape zilnic:

👉 Scuipatul pe stradă e sport național. Nu pot să furnizez o statistică exactă, dar așa, din ochi, aș putea spune că trei-patru oameni din zece n-au nicio problemă să scuipe sau să-și sufle nasul pe stradă. Și nu, nu mă refer la suflatul nasului în batistă, ci ăla prin procedeul clasic: „astup o nară și suflu zdravăn pe cealaltă, undeva tot se duc mucii ăia”. Unde e „undeva” ăla, deduceți și singuri. Treabă care face să-mi fie dor de vremurile când se purta mască peste tot. Plm.

👉 Trec aproape în fiecare zi pe lângă o mamă, o tipă tânără, care iese cu copilul în cărucior. De fiecare dată când o văd, e așezată pe una dintre băncile de pe Kiseleff. Copilul doarme liniștit în cărucior, iar ea citește. Cărți, gen. Pare genul de corporatistă aflată în concediu de maternitate. O tipă educată, ați spune, că altfel nu-mi explic de ce de fiecare dată are câte o carte în mână. Well, prieteni, covor de coji de semințe „d-alea tărcate, dă floare” rămâne sub banca pe care citește, în timp ce doarme copilul. De vreo două ori am vrut să fac poză, dar mi-a fost jenă. De alte câteva ori am avut tentația s-o întreb: „auzi, la tine acasă faci la fel? Mănânci semințe pe canapea și scuipi cojile pe parchet?”. Dar mi s-a făcut lehamite de lehamitea mea. Plm.

👉 Probabil suntem singura țară din lumea asta în care pietonii le mulțumesc șoferilor că-i lasă să traverseze. Și vorbesc aici despre pietoni aflați pe trecerea de pietoni. Absolut toți șoferii nevoiți să oprească la trecerile de pietoni (ăia care opresc, desigur) se uită cu niște priviri crunte la sărakii ăia care s-au găsit ei să traverseze tocmai când treceau ei pe acolo. Iar sărakii simt asta și ridică umili o mână în semn de „mulțumesc, mărite șofer, c-ai binevoit să oprești tocindu-ți 0,1 milimetri din discurile de frână”. Plm.

👉 Dacă tot a venit vorba despre trecerile de pietoni, măcar jumătate dintre cele de pe traseul meu sunt ocupate cu mașini parcate. Dar cel mai trist este că proprietarii lor ar fi avut opțiunea să le parcheze câțiva metri mai încolo, adică în locuri unde nu există trecere de pietoni. Dar nu, n-ai să vezi. Poate să se laude Clotilde cât o vrea ea cu Ferrari-urile ridicate de pe zebre, că în trista realitate înconjurătoare, nimeni n-are nicio problemă să parcheze pe ele. De sute de ori mi-am propus să fac poze tuturor mașinilor parcate de treceri, de pe traseul meu, de tot atâtea sute de ori am renunțat. Cui prodest? Plm.

👉 Poate o să vi se pară că exagerez cu ce spun aici, dar nu există să nu văd bărbați care se pișă pe Kiseleff. Și nu-i văd doar cu titlul de excepție, îi văd în mod regulat. Serios, doar ieri am dat peste doi care-și goleau vezica pe bulevard. Profită de faptul că între trotuar și gardurile clădirilor există un buffer de spațiu verde, și se pișă liniștiți. Pe sistemul „hai că sigur nu mă vede nimeni după tufișurile astea, aflate la doi metri de locul prin care merg oamenii”. Da, înțeleg că vina nu e doar a lor, că wc-urile publice lipsesc aproape cu desăvârșire din București, dar, boss, chiar așa, să te piși în mijlocul orașului? Plm.

👉 De la Piața Presei Libere există pistă de biciclete până în centru. Pistă pe care circulă la greu bicicliști, trotinetiști, velocipediști și tot felul de alți utilizatori de mijloace de transport alternative. Bănene, deși e ditamai trotuarul pe lângă pistă, probabil cel mai lat trotuar din București, maimuțele de pietoni aleg să meargă tot pe pista de biciclete. Efectiv nu-i interesează că aia e pistă. Mă depășește cum de reușesc să-și țină nervii bicicliștii când văd cimpanzeii mergând relaxați fix pe pistă.

Dacă ați fost vreodată la Viena, la Munchen, la Amsterdam, sau în orice alt oraș din ăsta unde se circulă la greu pe bicicletă, știți cu siguranță că ăia de acolo nu se joacă, dacă mergi ca vita pe pistă, ești victimă sigură, te vei trezi dat de-a berbeleacul în mijlocul pistei, în aplauzele celor de pe margine. Pentru că NU AI CE CĂUTA să mergi pe acolo. Plm.

👉 Dar nici bicicliștii sau ceilalți utilizatori de mijloace de transport alternative nu sunt vreo lumină a civilizației, să știți. Îi doare și pe ei în cur de reguli, stați fără grijă. Văd zeci de bicicliști traversând pe trecerile de pietoni, călare pe biciclete, deși legea spune clar că trebuie să coboare. Pe scurt, când le convine lor funcționează în regim de automobil, când nu le mai convine, se transformă rapid în pietoni.

Nu respectă sensurile pistelor de bicicletă. Pe o parte a bulevardului e sensul de dus, pe cealaltă e cel de întors. Neah, nu-și bat capul cei mai ecologiști dintre muritori cu așa ceva. Am văzut inclusiv accident între doi bicicliști, fix pe motivul ăsta: unul dintre ei mergea pe contrasens, iar celălalt nu se uita în față. Am plecat de acolo când erau la nivelul de: „ba pe-a mă-tii”, încă nu se luaseră la bătaie. Plm.

👉 Cât privește trotinetele electrice de închiriat sunt un cancer al drumurilor publice. Eu le-aș interzice până nu se reglementează strict cine are dreptul să le utilizeze. La modul absolut haotic în care sunt utilizate, mă mir foarte tare că nu sunt accidentați zeci de trotinetiști zilnic. Loviți nu doar de mașini, ci bătuți și de pietonii pe care-i agresează cu nesimțire maximă. Plm.

👉 Apropo de traversatul lui Nicușor Dan, cu copilul, prin loc interzis. N-aveți idee câți părinți văd zilnic făcând asta, pe Jiului și pe Kiseleff, al doilea fiind unul dintre cele mai aglomerate bulevarde ale Bucureștiului. Absolut de fiecare dată mă întreb unul și același lucru: de ce, coaie? Ca să scutești cei 50-100 de metri de mers pe jos până la trecerea de pietoni? Uneori chiar mai puțin. E asta o miză ca să te pui în pericol și pe tine și pe copilul ăla? Plm.

Sunt absolut convins că mai am și altele, dar nu-mi mai vin în minte acum când scriu. Aia e, dacă mi-a fost lene să le notez. Plm.