Voi cum stați cu psihicul zilele astea?

”ce facem dacă intră rușii peste noi”?
Nu vreau să mă gândesc, dar nici nu pot să nu mă gândesc. Cu groază.
Nimic nu va mai fi cum știm și cum vrem.
Fii-miu e apt militar – asta-i cea mai mare grijă a mea 🙁

Mă trezesc cu știri la ora 6. Radio pe telefon la 7 că suntem la bucătărie. Radio în mașină cât o duc pe soție la serviciu. Laptop, știri, MV blog până la 10, marea majoritate despre război, refugiați, bombe. Mai nou, aflăm că nebunul nu trebuie să amenințe cu bomba atomică, o simplă bombă convențională în reactorul centralei nucleare din centrul Ucrainei ar transforma întreaga Europă în deșert atomic. La nevastă-mea la farmacie, sună lumea în draci și întreabă de pastile cu iod, care, evident, nu se găsesc pe nicăieri. Cum dracu să-ți mai ardă de ceva?

Incercam sa mentinem o rutina pentru sanatatea noastra si a copiilor. Dar stam in Galati, e plin orasul de masini de Ucraina, caminele studentesti de langa noi sunt pline si am dus ajutoare cu fetele mele. Au discutat la ora de istorie, au intrebat-o pe doamna ce ne intreaba si pe noi: „De ce a invadat Ucraina?” Ieri am iesit in parc si s-au jucat cu copii ucrainieni. Fac chete la scoala, sotul a facut cateva curse Isaccea- Galati… Cei care au bani, rude in vest au plecat, staateau 24-48 de ore sa se odihneasca si pleaca. De acum raman cei care nu au unde sa se duca si spera sa revina la casele lor cat mai repede, daca le gasesc. Asa ca prefera sa stea mai aproape de granita. Mai sunt care au rude in vest si vor sa plece mai departe, dar nu vor sa auda de avion, sunt traumatizati de zgomotul lor.
Incercam sa pastram o aparenta normalitate, mergem in weekend la bunici ….

De o săptămâna nu funcționez. Am in minte doar acest subiect indiferent ce fac (sau ar trebui sa fac). Lucrez la limita de avarie. Bine, nu ma ajuta nici faptul ca in ultimii 15 ani, pasiunile mele de intelectual ratat îs geopolitică și WWII, nici faptul ca am crescut cu poveștile bunicilor despre “omenia” soldaților ruși când linia frontului a fost in zona Iasi, de unde ma trag. Mi-as șterge din memorie tot ce am citit și am auzit, ignoranta ar fi grozava. Și e prima data când faptul ca nu am reușit sa avem copii nu mai este o durere sufocanta.
Îmi fac scenarii, încerc tot ce am învățat ca sa îmi iau ochii de pe canalele de știri online (nu, la noi nu ma uit, doar citesc niște oameni in care am căpătat încredere). Nu vad ce as putea face concret. Sa mergem spre vest nu ne apăra decât de o eventuala cortina de fier, nu de un război. Plus ca sa ieși din Bucuresti, intr-un moment in care toată lumea va migra in toate direcțiile, va fi ca un film in slow motion… Sa fug bezmetică pe la cunoștințele care încă lucrează in farmacii ca sa găsesc iod, e iarăși fără sens. Înțeleg foarte bine pericolul pentru restul corpului in cazul unui accident sau atac nuclear ca sa ma mai pot gândi la tiroida. Și le știu și pe cele pe termen lung.
Nici nu pot sa ma gândesc la vacante desi asta îmi era motivația de a munci pana acum.
Brusc nu mai contează câte zile de concediu am.
Deci da, stau excelent cu psihicul, mai ales ca in mintea mea nu se poate dezamorsa situația intr-un termen scurt.

Dorm 5-6 ore si atunci visez doar explozii si refugiati, deci nu reusesc sa ma odihnesc. Ma trezesc si eu in timpul noptii si verific Twitter si alte canale de stiri. Am facut de vineri planul de scapare. Imi scot familia din tara, o duc la loc sigur si ma intorc la lupta. Pe langa frica pe care o simt, pentru prima data am incredere ca va fi bine, cu un pret enorm, cu mii de vieti sacrificate, dar va cadea in sfarsit, dupa 30 de ani cortina de fier. Traim live scrierea istoriei, ma emotionez cu fiecare decizie pe care statele o iau si are ca finalitate unirea popoarelor, creeare de precedent, speranta ca „maine” soarele va straluci. Dupa sute de ani avem un erou, intreaga lume are un erou care sa o inspire si sa ii dea curaj. Si mereu imi re-amintesc ca atunci cand noaptea e mai neagra, inseamna ca va iesi soarele. O sa fie bine, o sa iesim toti mai buni din razboiul asta, chiar daca vom plati un pret mult prea mare. Slava Ucraina!🇺🇦

Eu sunt în dilemă, să fug de acum sau să rămân și să lupt ca un erou mitic.
Dar în general nu mă afectează, am murit odată, bine, am fost la aparate ca boierii și de atunci mă bucur de fiecare zi. Deci da, nu mă afectează.
Am o entorsă, aia mă afectează, puțin așa în mod direct.

Bună ziua, eu cred că e firesc să fim preocupați de ,, operațiunea militara” din Ucraina, ar fi nefiresc să nu fim. Cred că lumea s-a schimbat, în ultimii 30 de ani, by the way, eu am peste 50, am avut ocazia, neșansa, spuneți cum doriți, să trăim niște vremuri extrem de complicate. Oricum generația mea a fost una de sacrificiu…. Cred că trebuie să avem grijă de noi, de familia noastră și funcție de caracterul și posibilitățile fiecăruia, să încercăm să ajutăm pe cei care au nevoie. Sănătate maximă și Слава Україні!
P. S. Cine are impresia că mesajul meu e doar de complezență, să îmi dea mânuțe roșii, am scris doar ceea ce simt.

Eu dorm cu o ucrainianca in pat. Am scapat ca prin minune sa nu fim acum in Kiev. Ea e praf pt ca 39 de ani din 40 sunt acolo. Parintii, prietenii, tot. Eu sunt praf si eu dar trebuie sa fiu tare si sa o susțin desi e foarte greu. Plangeam mai des in primele zile, acum doar cand vad civili care incearca sa ii opreasca cu mainiile goale si cand ii aud cum canta imnul. De atomice nu mi e frica deloc si oscilez in a mi dori da se termine cat mai repede chiar si cu „victoria” rusiei sau sa dureze oricat e nevoie dar sa nu si atinga putin scopul. „mananc si plang”..

Acu’ fix un an am facut Covid forma originala – n-am mai prins primul val de vaccinare dar am rezolvat dupa cu 3 doze. Cam naspa a fost dar fara spitalizare. Nu mi-am revenit complet decat in vreo vreo 4-5 luni. Intre timp ce noi eram cu Covid tata s-a imbolnavit si nu l-am putut ajuta si s-a agravat – asa ca dupa ce ne-am mai revenit putin aproape tot anul trecut am fost din doctor in doctor sprijinind holurile de la OncoHelp Timisoara. Un volum de munca absolut nebun pe fondul crizei de componente (semiconductoare) care se pare ca va deveni si mai acut – barilul e 114 dolari si componentele alea se aduc cu vapoare si avioane care ghici cu ce functioneaza, inchiedera spatiului aerian rusesc etc. Deci alta tura nebuna, Am colegi si prieteni in Ukraina – ce sa-ti spun aici? Conduc echipa pe 2 continente (in Europa si Mexic) – aia din Europa sunt cu moralul la pamant. Una dintre fete este de nationalitate ucrainiana cu jumate de familie in Cernauti – aici ce sa mai spun? Noroc cu mexicanii ca-i mai invioreaza. Au nevoie de mine sa le fiu leader si sa-i ghidez in nebunia de la munca. „Stay strong”. Nu-mi perimt luxul sa le arat ca ma kak pe mine de frica si imi fac planul B. Ma apuca plansu ma inchid in baie sa nu vada copilu’. Eu care aveam un somn beton ma trezec noaptea cu cosmaruri si transpiratii. Netflix – pa – am asteptat serialul ala nou cu Vikingii,of, of – nu m-am putut uita la nici un episod. Asa ca trebuia sa fac ceva sa nu clachez cu totul – am inceput din nou sa ies cu bicicleta in timp ce merge AC/DC in casca, plimb mai mult si mai des catelul, mai uit imprenuna cu pisca mea la Crazy cats (ridica mult moralul). Invat biologie si mate cu fiica-mea – la restu’ cica se descurca :).
Am reluat gatitul „fancy” (dupa figuri Jamie si Gordon) – spre nemultumirea totala a familiei care vrea sarmale, fasole, snitele si chiftelute.
Ma documentez din alta parte decat FB (la ala am cam renuntat de pe vremea pandemiei de cand cu antivaxerii si ocultele). Maajuta mult si fapul ca barbata-miu e un tip practic si cu picioarele pe pamant. Cam atat.

Până acum, reacționez ceva mai bine decât acum doi ani, când a început pandemia vieții. Îmi repet că nu sunt în pericol imediat și că, dacă ar fi să ajungă dementul și la noi, vor exista multe semne de avertizare înainte, cum a fost și pentru invazia în Ucraina.

Verific știrile cam la 10 minute. Am întârzieri la unele chestii de la job, fiindcă efectiv nu-mi stă mintea la ele. Caut știri faine, care să ridice moralul, pentru colegele ucrainience (cum a fost știrea de ieri, cu fetița refugiată născută la Suceava). Mi-am deschis ieri rucsacul de urgență (sau de cutremur) și am decis că nu am nevoie, momentan, de lucruri gen sac de dormit, pătură, fierbător electric. Le voi dona unei asociații care strânge pentru refugiați.

Nema filme, nema cărți. Nu pot urmări mai mult de 3 minute, nu pot citi mai mult de 5 rânduri. Am descoperit pe youtube basmele Electrecord, alea de le ascultam în copilărie, plus o mulțime de cărți lecturate. Le ascult și le reascult, dar numai pe cele pe care le știu deja. Nu sunt capabilă să mă concentrez pe ceva nou.

Mecanismele de protecție și coping pe care le-am învățat în ședințele de terapie sunt, acum, incredibil de utile. Fac în continuare sport, ba am crescut greutatea la exercițiile cu gantere, și încerc să nu-mi găsesc confort în dulciuri sau alcool. Ar fi păcat să arunc pe geam cele 15 kg în minus.

Ieri am avut parte de multă adrenalină – colegii din Kyiv ne-au întrebat dacă putem ajuta o pacientă de-a lor, aflată într-un spital aproape de graniță, să-și continue tratamentul în România. Nu mai au nimic acolo, nici tratament, nici chestii de bază (sau au, dacă ajung convoaie umanitare). Se va rezolva; pacienții din Ucraina pot fi tratați gratuit în România (există o OUG publicată pe 27 februarie care stabilește cadrul legal). Doamna o să vină în câteva zile la Cluj, cei de la la institutul oncologic au zis că o așteaptă.

De 2 săptămâni am o colegă în concediu de odihnă și una în concediu medical (covid- da, covidul mai există, da, durează mai mult dacă ești nevaccinat, da, simptomele sunt mai grave dacă ești nevaccinat, da, vaccinați-vă). Cine lucrează 10-21 pentru a le suplini lipsa? Da, eu. Pentru că nu am vrut să suprim dreptul esențial la odihnă al altui om. Ce aud zilnic de la aproximativ 50 oameni care intră în farmacie? „Aveți iodura de potasiu? Nu aveți? De ce nu aduceți? Vreți să ne omorâți!”. Ce aud de la minim 10? Mutin e bărbat adevărat! Nu pot să pun emoticonul care îmi arată greața și senzația de vomă pe care o resimt. Deci sunt cuplată la cele 2 mari pandemii. Non stop. Mă relaxez cu o oră de candy crash seara, timp în care soțul meu îmi povestește ce au mai zis la știri pe parcursul zilei. Somnul meu seamănă cu o comă presărată cu coșmaruri. Dar sper că o să treacă. Sper.

Saptamana trecuta am plans ca nebuna si eu sunt o persoana care nu plange ,nici nu mi amintesc cand plansesem ultima data si atunci probabil am plans de furie nu de durere si neputinta ca acum.Apoi mi am zis ca viata merge inainte si ca lucrurile trebuie facute si am un job unde trebuie sa mi pastrez calmul si pomii au inflorit impotriva vremii si vremurilor.Cand a izbucnit revolutia imi amintesc ca eram la tara sa taiem porcul de Craciun si noi eram toti agitati ca se trage, ca intra rusii in tara ,voiam sa ne uitam la televizor sa vedem ce se intampla si a venit soacra mea tipand la noi …..mai ,sunteti nebuni ,ma lasati singura cu treburile pe cap ,ce daca e razboi ,lumea nu mai mananca si nu mai munceste….Pentru mine, asta mereu e ca o trezire la realitate ,traieste azi ,acum ,fa ceea ce este de facut , in viata poti controla doar ce poti.Mihai ,eu zic sa te pastrezi gras ,o sa slabesti daca e razboi fara dieta.

Mie mi a luat o caputul și mai razna de ieri de când al meu bărbat a primit mesaj de la o cunoștință „pentru actualizarea datelor cu privire la populația între 18-60 ani care este apt în caz de război, atât civili cât și militari”.. Nu, nu a fost fake news, deoarece medicul nostru de familie ne este ruda și ne a sunat sa ne zică ca a fost sunata de superiori sa facă acest update al datelor… Am zis clar ca mi iau bărbații (tata și iubitul – mai ales tata ca a făcut armata) și fug din tara.. Nu știu unde, nu știu cum și cu ce, dar nu vreau sa i pierd într un război declanșat de un psihopat… Mi se strânge inima numai când ma gândesc la asta.. Sunt maxim de stresata de când a început pentru ca stiu ca prea bine n are cum sa se termine.. Incercarea mea de a ma lasă de fumat s a cam dus pe apa sâmbetei de când cu asta… Ma culc în știri, ma trezesc în știri… Aveam 2 seriale pe care le urmaream pe Diva, nu m am mai uitat de o săptămână.. Efectiv sunt ingrozita, iar de mama nu mai zic…

Iti multumesc Mihai ca ne dai sansa sa ne mai eliberam putin si prin cuvinte.

Incerc ca in fiecare zi sa ma concentrez pe munca, birou, colegi, situatii, rezolvari de provocari, clienti, furnizori, livrari, stocuri, licitatii, rapoarte, iso-uri si audituri; am observat ca in situatii de criza, daca fac focus pe munca, am sanse mai mari sa raman mai ok la mansarda. Asa am functionat de exemplu si in martie 2020. Acum imi este si mie si sotului putin mai greu, din pdv medical; de-abia am iesit din covid-ul vietii, am avut varianta urata, bine ca vaccinurile, stilul alimentar si aportul de vitamine ne-a tinut departe de ventilatie. Si inca, eu una am fost mai afectata, avem efecte secundare de gen nu miros, nu gust, totul neclar, oboseala si respiratie greoaie la urcatul a doua trepte.

Timp de doua-trei zile pe luna vizionam stirile la tv, pe motiv sa mai aflam una alta, apoi comutam pe Netflix sau alte Digi-uri cu documentare (world/life) sau History sau pur si simplu random.

Insa de saptamana trecuta ca si voi si noi ne culcam cu stiri, ne trezim cu ele, plus trisez putin si in timpul zilei cu un ochi aruncat la tine sau la Cetin.

Eu oricum ma trezesc natural pe la 5 si deja pe la 7 plecam de-acasa catre birou caci asteptam ca si el sa faca ochi, acum si sotu’ e in picioare odata cu mine, si cum lucram amandoi si impreuna, deja de la 7 suntem in firma.

In dimineata aceasta am ajuns si mai devreme la munca; am venit cu ideea ca totusi sa ne facem un potential posibil plan in micro-familia noastra.
Un soi de – daca scapam din prima tura si suntem inca unul langa altul, ce facem, daca scapam din prima tura si ne prinde ceva/orice la distanta, ce facem (si probabilitatea aceasta este destul de mare caci el este adesea plecat in delegatii).
Incotro o luam, ce contine bagajul, unde ne intalnim si alte asemenea.
El se apropie de 50 si armata nu a facut-o, asa ca in caz de … nu stim daca e luat pe sus sau nu. Nu avem copii, nu din cauze ce au tinut de motivatie, ci din neputinta medicala si este pentru prima oara cand am spus cu oarece bucurie si liniste ca e bine pana la urma ca nu avem. Si daca el totusi ramane, atunci si eu voi ramane langa el. I-am luat capul in maini si i-am spus ca el e lumea mea si eu de langa el nu plec. Si el a spus un multumesc timid si mi-a sarutat mainile, suntem de 21 de ani legati unul de celalalt.

Imi pastrez oarecum echilibrul emotional si am dat dovada de-a lungul vietii ca pot fi calma si tare. La fel fac si acum. Daca si eu as plange langa cei care au nevoie de ajutor si care oricum plang s-ar rezolva o laie. Soacra mea a facut infarct la mine in brate cand si-a vazut sotul pe catafalc, am luat-o pe sus la spital. Tatal meu incremenise langa mama cand a cerut sa-i fie aprinsa lumanarea; am avut taria sa ii dau o palma, sa o iau pe mama, sa-i mai fac inca o injectie, si uite ca inca sunt impreuna. Si sotul are ce are cu mainile si bratele, o sfartecare de deget cu martori (incerca sa taie niste fire la un aparat) i-a facut pe doamnele de fata aproape sa lesine, iar pe mine sa-i caut restul de deget, acum e la loc intreg. Cred ca de fapt sunt tare pentru ceilalti. Si doar cand nu ma vede nimeni bag un bocet eliberator. Si o iau de la capat.

Sa multumim si sa apreciem ceea ce avem, nu ceea ce nu avem, caci de-abia dupa ce nu mai avem ceea ce avem intelegem pierderea a ceea ce am avut. Nu vom intelege niciodata pe deplin ca pacea si securitatea pe care le avem acum din toate punctele de vedere sunt aici, acum cu noi, decat atunci cand raul va fi fost deja facut.

Nu stiu in ce masura individul ala este sau nu paranoic, nu ma pricep in diagnostic clinic, insa chiar daca DOAR un singur om are de suferit de pe urma unui rabzoi (ca si-a pierdut casa, masina, familia, VIATA si siguranta oricum incerta) este suficient ca sa fie catalogat grav. In cazul in care un intreg popor are de suferit ma gandesc ca asta se numeste GENOCID. Iar cei ce sunt raspunzatori de el este clar ca trebuie sa plateasca un pret pe masura. Insa care este pretul pentru o viata distrusa? Dar pentru distrugerea si dislocarea unei intregi natii?

Nu dorm, citesc vreo 3 cărți în paralel, uit ce am citit, reiau, uit să mănânc, par leşinat dar dudui de frustrare. Dar am ales să-mi văra furia şi frustrarea asta pe internet. Am devenit toxic şi agresiv. Nu mai suport „da, dar…”, „haide dom’le că adevărul e undeva la jumate”, „realitatea e dincolo de noi”, „de unde ştii tu că nu e invers”… Oameni care habar nu aveau că avem granițe cu Ucraina până săptămâna trecută au devenit experți în geopolitică. Oameni ai căror părinți şi bunici ai suferit şi murit din cauza URSS sau a Rusiei îşi iau informațiile de la Moscova. E un fel de sindrom Stockholm transmis peste generații. Ignoranța este deja virtute, să chestionezi ceea ce celălalt a adunat în ani de studiu sau şcoală a devenit deja echivalentul deținerii adevărului… „nu mă pricep la politică, dar…” Păi dacă nu te pricepi, de ce dracu’ te bagi? De ce contrazici pe unul care se pricepe? Dacă îi întrebi de sursele informațiillor pe care le împrăştie nu au, au auzit ei, cum adică presă, presa minte, cum adică cărţi, cărțile manipulează… Asta e, de vreo săptămână îmi consum frustrarea şi neputința în bătălii fără rost, îmi asum asta. Noi creăm aceşti monştri din dorința de a fi zen, de a nu supăra pe nimeni, din toleranță… Am ajuns acolo unde toleranța ne-o cam trage din toate părțile.