La nici 200 de metri de blocul în care am copilărit, în Vâlcea, exista un cămin de copii orfani. Sau, cum se numește acum, un centru pentru copiii institutionalizați. Ne întâlneam mereu cu ei, îi vedeam ieșind în grupuri, mereu în grupuri. Habar nu am de ce, nu știu dacă regulamentul le interzicea să iasă singuri sau doar așa se simțeau în siguranța.
Cert este că, deși eram copii (iar copiii nu prea apreciază la justa valoare cât de bine sau de rău o duc cei din jur) ne dădeam seama extrem de bine
De altfel, unul dintre coșmarurile repetitive ale copilariei mele era exact ăsta: visam că sunt orfan și ajung la căminul de copii. Nu la unul oarecare, ci exact la ăla de lângă blocul meu. Nici măcar coșmarurile în care visam morți sau că mă prăvălesc într-o prăpastie nu reușeau să mă facă să sar mai repede din pat. Atât de clar îmi era că nu prea are cum să existe ceva frumos în viața copiilor de acolo.
Aproape 40 de ani mai târziu, nu s-a schimbat mare lucru în viața copiilor pe care soarta a hotărât că trebuie să-i încerce greu, mult prea greu pentru cât pot ei duce.
Exact astea sunt motivele pentru care m-am bucurat când am primit comunicatul de presă de mai jos. Dacă prin acțiunea asta Vodafone România reușește să aducă măcar un zâmbet pe fața unui singur copil nevoit să-și trăiască copilăria sau adolescența în condiții pe care n-ar trebui să le cunoască niciun copil din lume, campania asta și-a atins scopul.
Uitați despre ce vorbesc:
„Vodafone duce bucuria Crăciunului în apartamentele și casele de tip familial din țară. În cadrul campaniei sale de Crăciun, Vodafone vrea să ducă spiritul Crăciunului în casele de tip familial și centrele de plasament din România, echipându-le cu tehnologie și soluții de comunicații care să asigure copiilor și tinerilor instituționalizați acces la comunicații, educație și divertisment. Pentru că bucuria Crăciunului și a darurilor primite este deplină dacă este împărtășită.
Copiii și tinerii din centrele de plasament și casele de tip familial vor avea un motiv în plus să se bucure de spiritul și magia Crăciunului. Vodafone va dota 141 de centre de plasament și locuințe de tip familial din București și 23 de județe ale țării cu laptopuri, tablete și servicii de Internet mobil. În acest fel, Vodafone duce bucuria de a dărui și către cei care au mai mare nevoie, arătându-și prin această campanie de responsabilitate socială recunoștința și față de clienții săi care contribuie la bucuria copiilor instituționalizați, folosind zi de zi serviciile de telefonie mobilă, internet și televiziune furnizate de Vodafone.
Campania a fost inițiată și susținută financiar de Vodafone România și implementată cu sprijinul Fundației Vodafone România, al Hope and Homes for Children România și al Asociației SOS Satele Copiilor România”.
#TogetherWeCan #CraciunuleMagicPentruToti
Chapeau!
Am facut voluntariat in casele de copii in fiecare vara din studentie si stiu cum si ce traiau copiii lasati in „grija” statului. Ma bucur de fiecare data cand vad ca unii oameni se straduiesc sa le faca acestor copii viata mai frumoasa. Frumos gest, Vodafone! Multumesc, Mihai!
Comentariu beton!19
Nu “statul” e de vină, ci tot semeni de-ai noștri care lucrează acolo. Au mai apărut și prin presă cazurile când cei responsabili pentru acei copii furau din mâncarea lor, așa că…
Felicitări pentru voluntariat, îmi imaginez că nu e ușor!
Comentariu beton!20
Am aflat recent ca un copil institutionalizat are alocatie de hrana de 16 roni pe zi. Din care se presupune ca ar trebui sa manance trei mese pe zi. De asemenea, copiii institutionalizati nu primesc niciun fel de obiecte de igiena personala. Primesc 28 roni de copil din care trebuie ew isi cumpere ei toate astea.
Va recomand o carte minunata: „Îngerii chilugi” scrisa de Dan Verona.
Ieșeau așa pentru că probabil erau scoși la plimbare cu însoțitor. In general era valabil pentru cei mici. Prin clasa a șasea, a șaptea a opta, in unele instituții era „biletul de voie”, cu ora la care plecai și la care te întorceai. Apoi, mai departe, la liceele care ofereau și varianta unui cămin, in principal pentru cei din provincie, care urmau profesionala sau liceul la oraș; acolo aveau loc și majoritatea celor din fostele „Case de Copii”, pentru că nu puteau fi ținuți în continuare în căminul in care au crescut. Nu puteau, pentru că în continuare, veneau alte generații de copii abandonați. Aș vrea sa spun „orfani”, pentru că așa erau numiți, dar din păcate nu erau toți orfani. De fapt, majoritatea nu era formată din orfani propriu zis, adică din copii fără părinți. Era formată din copii abandonați. De aceea îți căutau de drum pe la căminele de liceu, pentru că familia tradițională, producea in fiecare an, alte generații de copii abandonați; aceiași copii pe care aceeași familie tradițională, nu-i vrea adoptați de către homosexuali. Ca să fac o paranteză, nu-i vrei adoptați de homosexuali, nu-i mai părăsi. De către gay sau de oricine altcineva, pentru că să fii adoptat de către o familie formată din bărbat și femeie, nu exclude abuzurile. Ai avut dreptate să visezi urât, dar te-ai fi obișnuit până la urmă. Omul, ca animal, are o mare putere de a se adapta (am vrut să zic adaptabilitate, dar nuș ce plm e aia). Acum nu știu cu ce se mănâncă, dar pe vremea național-ceaușismului, administrația și tot personalul, fura ca in codru. In principal din alimente, dar și din haine. Jaful a continuat în stil barbar, în anii „90, când veneau tiruri întregi cu „ajutoare”, care erau filtrate de personal, apoi de apropiați, apoi resturile ajungeau la copii. Erau și alea destul, dar ca idee, ce era mai bun se fura. Dacă tot ce au promis ajunge la copii, bravo Vodafone. E ceva notabil și de utilitate. Cârpele sunt cârpe, haleală se găsea și până acum, dar tablete și alte gadgeturi, mai greuț. In rest, problema e mult mai cariată și e mult de plombat la ea, dar nu e momentul, că nu vreau să scriu până mâine. Am plecat de la ieșitul in grup și uite unde am ajuns! 😂 In majoritatea instituțiilor de gen, până în clasa a patra, la școală se mergea tot „doi câte doi”. Din când în când, la film sau la Țăndărică ( eu vorbesc despre Bucale). Se poate o viață și mai rea. Poți să ai o familie tradițională, încă doișpce frați și surori și o casă cu aproximativ o cameră, iar părinții să bea Săniuța in loc de apă. Aidi pa!
Comentariu beton!17
@Iulian Moldovan S-a mai îmbunătățit situația în centrele de plasament, cel puțin față de acum 15-20 de ani când am călcat prima oară acolo. Acum sunt umane si condițiile și angajații. Dar tot sunt departe de căldura si siguranța unui cămin. Rezonez cu adopția indiferent de structura tradițională sau nu a familiei dar din păcate mai e mult până la o deschidere efectivă pe zona asta in societate.
Eu vorbesc de perioada de dinaintea lui ’89. Și puțin după. Dar nu mă înțelege greșit. Se întâmplau multe lucruri rele. Am povestiri destule să scriu un roman, dar n-am talentul necesar. 😂 Doar că nu tot ce se întâmpla era rău. Cred că am menționat mai sus, că existau situații și mai rele pentru anumite familii. În fine, după jumătatea anilor ’90 s-au transformat în altceva. Și de multe ori nu neapărat în bine. In special centrele de plasament mixte. Atunci, mersul „in grup”, despre care vorbește Mihai, era o formă de marginalizare involuntară, totuși, dar se mergea la școli publice. Îți făceai prieteni dintre „particulari”, cunoșteai fete pe calea normală, clasică, cu bilețele și scris in oracol. 😂 Un procent destul de însemnat din cei de atunci, trăiesc vieți normale și s-au realizat binișor.
Acum nu văd să se facă vreun efort pentru integrarea celor adunați de pe străzi. Li se oferă un adăpost, dar au limbajul lor, au cercul lor în care se învârt, și așa mai departe. Nici nu se poate compara instituționalizarea de pe vremuri, cu haosul din centrele pentru copiii străzii de acum. Iar eu nu sunt nici pe departe vreun dement care face propagandă comunismului sau național-ceaușismului, dar în aria asta nu putem compara instituțiile. Este doar o opinie, nu e literă de lege. Mie așa mi se pare, dar e posibil să mă înșel. Totuși, sistemul de dinainte de ’89 și câțiva ani după, l-am cunoscut destul de bine.
O să adaug că nu vorbesc despre casele de la Pâclișa sau Lugoj, pentru cei cu probleme mintale, dar unde erau trimiși și cei mai violenți sau mai recalcitranți de prin casele de copii normale, care poate nu erau chiar de nenorocirile alea de lagăre, unde ii injectau cu Plegomazin, dacă li s-ar fi făcut o evaluare corectă. Despre alea aveam pe cineva care ar fi putut să ne povestească, dar am cam pierdut legătura. Alea erau niște nenorociri de lagăre, nu altceva.
Posibil să fi cunoscut eu oameni doar din afara procentului însemnat despre care spui. Care încearcă să trăiască vieți normale dar ei/ele nu sunt bine.
Si ai dreptate nu se face suficient in prezent.
Eu vorbesc de perioada de dinaintea lui ’89. Și puțin după. Dar nu mă înțelege greșit. Se întâmplau multe lucruri rele. Am povestiri destule să scriu un roman, dar n-am talentul necesar. 😂 Doar că nu tot ce se întâmpla era rău. Cred că am menționat mai sus, că existau situații și mai rele pentru anumite familii. În fine, după jumătatea anilor ’90 s-au transformat în altceva. Și de multe ori nu neapărat în bine. In special centrele de plasament mixte. Atunci, mersul „in grup”, despre care vorbește Mihai, era o formă de marginalizare involuntară, totuși, dar se mergea la școli publice. Îți făceai prieteni dintre „particulari”, cunoșteai fete pe calea normală, clasică, cu bilețele și scris in oracol. 😂 Un procent destul de însemnat din cei de atunci, trăiesc vieți normale și s-au realizat binișor.
Acum nu văd să se facă vreun efort pentru integrarea celor adunați de pe străzi. Li se oferă un adăpost, dar au limbajul lor, au cercul lor în care se învârt, și așa mai departe. Nici nu se poate compara instituționalizarea de pe vremuri, cu haosul din centrele pentru copiii străzii de acum. Iar eu nu sunt nici pe departe vreun dement care face propagandă comunismului sau național-ceaușismului, dar în aria asta nu putem compara instituțiile. Este doar o opinie, nu e literă de lege. Mie așa mi se pare, dar e posibil să mă înșel. Totuși, sistemul de dinainte de ’89 și câțiva ani după, l-am cunoscut destul de bine.
Repet: eu vorbesc despre copiii instituționalizați înainte de ’89 și încă ceva în anii ’90. Nu mai știu când au desființat acele case de copii, dar un exemplu ar fi că au luat clădirea casei de copii numărul 10 din București, strada Baltagului Nr 4, cu scopul de a o transforma în casă pentru bătrâni. Ultima dată când am trecut pe acolo, era închisă și era un paznic, dar clădirea era în paragină. Nu s-a transformat nici în azil de bătrâni, nici în altceva. Ce vreau sa spun, este că în instituțiile respective era o altfel de internare; prin autoritatea tutelară, copiii erau băgați în sistem, trăiau în regim de internat, mergeau la școli publice, cu copii din mediul „civil”, erau îndrumați spre licee sau profesionale etc. Nu întotdeauna le ieșea, pentru că nu toți profesorii erau în stare să fie pedagogi buni. Era normal să fie așa, pentru că statul controla tot. In schimb, după desființarea acestor instituții, treaba s-a făcut cu diverse fundații, cu personal nu foarte calificat, cu oameni care nu știu cu ce se mănâncă, dar vin de pe băncile facultăților și încearcă treaba asta, despre care nu au nicio idee. Cum ziceam, e mult de vorbit pe temă și nici nu prea am chef să dezvolt.