Am crescut într-un mediu în care homosexualitatea nu exista. Mă rog, de facto, nu avea cum să nu existe, dar în statisticile oficiale, în comunicare, în viața de zi cu zi, pur și simplu nu exista. Nici n-ar fi avut cum să existe, pentru că în România acelor ani să fii homosexual era considerată o crimă care se pedepsea cu închisoarea. Nu, nu glumesc, până în anul 1996, în această țară era considerat un delict major să fii homosexual și făceai pușcărie pentru asta. Rezultatul? Homosexualii nu existau, că doar nu era nimeni nebun să-și recunoască orientările în aceste condiții.

Prin urmare, așa am crescut, așa mi-am format percepțiile toată copilăria și adolescența: fiind convins că homosexualitatea este ceva nasol care trebuie ostracizat, înfierat și condamnat. Pe scurt, unul dintre cele mai rele lucruri care ți se puteau întâmpla, în afară de vreo boală urâtă, ăsta era.

Ulterior, ani de zile mai târziu, m-am gândit de multe ori cum ar fi fost să mă nasc gay și să mă fi dus la tata să-i spun că-mi plac bărbații. Taică-meu, care era totuși un tip destul de descuiat la minte, a închis televizorul în ’98 când a văzut naționala României vopsită blond la Campionatul Mondial. Pur și simplu a fost prea mult pentru el și-a închis televizorul.

Cam cum ar fi reacționat dacă m-aș fi dus să-i spun că-mi plac bărbații și că nu mă văd petrecându-mi viața alături de o femeie? Nu știu dacă ar fi acceptat vreodată. N-ar fi întrerupt legăturile cu mine, că mă iubea prea mult, dar n-ar fi acceptat niciodată. Probabil s-ar fi întâmplat exact ca în cazul țigărilor: știa că fumez, dar asta nu se întâmpla niciodată în prezența lui, deși eu eram la o vârstă când nu mai fumam de multă vreme pe banii lui.

Și cam în aceeași situație erau majoritatea familiilor din România (în special cele din provincie) pentru nimeni nu prea exista subiectul „homosexuali”, oamenii preferau să-l țină la nivel de tabu și să nu vorbească niciodată despre. Nu eram nici eu, nici ai mei, mai cu moț.

După care am ajuns în București și-am început să cunosc și oameni care aveau altă orientare sexuală decât a mea. Și să vezi ce, șoc și groază, am constatat că nu sunt diferiți în niciun fel. Am constatat că sunt pur și simplu oameni, la fel ca mine. În afară de cunoștințele pasagere, cu unii m-am împrietenit, cu alții am rămas doar amic, dar una peste alta, prezența lor în viața mea a avut darul să-mi schimbe perceptele care îmi fuseseră sădite adânc în minte atâta amar de vreme: inițial să-i accept, iar ulterior să-i înțeleg pe deplin.

Iar dovada supremă a schimbării sunt fetele, mini-fashionistele. Nu mai țin minte la ce film ne uitam când au văzut două femei care se sărutau. Evident, s-au mirat, dar doar până le-am explicat că doi oameni au dreptul să se iubească, indiferent că ambii sunt fete sau ambii sunt băieți. Și asta a fost tot. Iar în ceea ce mă privește, o să le iubesc la fel de mult dacă, după ce vor ajunge la vârsta la care își vor explora sexualitatea, vor descoperi că sunt atrase de fete. Deși, la cum se uită ambele la băieții lui Baciu, cred că sunt șanse extrem de mici. 😊

Am scris acest text pentru că ieri, 17 mai, a fost Ziua luptei împotriva homofobiei, bifobiei și transfobiei.

Am să vă las aici doar două cifre:

👉 6 din 10 români nu ar vrea să aibă persoană de orientare homosexuală în propria familie

👉 52% nu ar accepta un prieten gay

Cifre extrase din Barometrul Discriminării, CNCD, 2019.

Care este rezultatul direct al acestor cifre? În România, oamenii cu altă orientare sexuală au fost, sunt și vor fi discriminați. Discriminare care se manifestă sub formă de bullying, de hărțuire, de șanse inegale la angajare sau de tratament diferit în viată publică.

Așa că, ce voiam eu să vă recomand vouă, celor care sunteți printre ăia 6 din 10 români sau printre cei 52%: ar cam fi cazul să vă scoateți capetele din fund și să înțelegeți că oamenii au dreptul să se iubească indiferent de sex, iar asta nu-i face nici mai răi, nici mai buni, nici mai proști, nici mai deștepți, nici mai competenți, nici mai incompetenți decât pe toți ceilalți. Și n-o spun numai eu, o spune însăși Constituția României care stipulează că în această țară toți oamenii au același drepturi. De-aia zic c-ar cam fi timpul să vă scoateți capetele din fund.

Hai că se poate, dacă am putut eu, cu siguranță puteți și voi.

sursa foto: freepik.com