Simt nevoia să vă fac o mărturisire, să-mi deschid sufletul aici în fața voastră. Pentru că, oameni buni, oricât aș da-o pe după gard, n-am niciun dubiu că pandemia asta a lăsat urme adânci asupra mea. Așa cum bănuiesc c-a lăsat în fiecare dintre voi.

M-am obișnuit cu dezinfectatul tuturor chestiilor care îmi intră în casă, m-am obișnuit cu masca, m-am obișnuit cu work from home-ul (aici mint un picuț, că m-am obișnuit doar parțial), m-am obișnuit cu toate restricțiile, indiferent cât au fost de imbecile, dar tot am rămas cu două obsesii de care nu pot scăpa orice aș face.

Și nu, nu e vorba nici despre mâncare, nici despre făină, ulei sau mai știu io ce, nici despre dezinfectant sau spirt, nici despre nimic de genul ăsta. Cele două temeri ale mele sunt la cu totul alt nivel, unul pe care cu greu vi l-ați putea imagina și pe care e posibil să nu-l acceptați nici după ce vă voi împărtăși despre ce este vorba.

De-aia am și decis să vorbesc azi cu voi despre asta, poate, odată verbalizată, frica mea o să vrea să dispară. Pentru că, oameni buni, trăiesc cu teama permanentă să nu rămân fără pungi de gunoi și fără șervețele. Liber la făcut caterincă.

După care o să-mi ziceți, desigur, că ce mare lucru, doar se găsesc pungi de gunoi și șervețele pe toate drumurile. Și s-ar putea chiar să aveți dreptate, doar că lucrurile nu sunt niciodată așa simple cum par. În sensul că nu e vorba nici despre orice șervețele, nici despre niște pungi de gunoi oarecare.

Nu, fraților, eu trebuie neapărat să am în casă acest model de role de șervețele și acest model de pungi pentru gunoi (oamenii care au mai citit câte o carte le-ar zice „saci menajeri”, dar cu toții știm care e adevărul). Fără ele, viața e pustiu, ceakrele mi se înfundă singure, simt cum mă ia vertijul și mi se taie respirația dacă constat, Doamne ferește, că rezervele sunt pe final.

Și nu glumesc, nici măcar nu le fac reclamă sau ceva de genul. Pur și simplu simt cum mă apucă panica atunci când văd c-am rămas doar cu trei seturi de pungi din astea de gunoi sau cu o singură rolă de șervețele. Cam la asta mă refeream când ziceam mai sus că pandemia a lăsat urme adânci, înțelegeți?

De luni de zile, nu există să intru într-un supermarket și să plec fără minimum trei seturi de pungi din alea de gunoi și fără două role de șervețele blestemate (aș lua mai multe, dar sunt incomod ca dracu’ de cărat). Dar oricâte mi-aș cumpăra, tot am așa un sentiment că nu sunt de ajuns, că mai vreau, că trebuie să fie, să nu cumva să rămân fără.

Gata, mi-am eliberat sufletul, simt liniștea cum mă cuprinde ca un câmp energetic pur. Cred că deja pot să consider că mi-am redescoperit sinele.

Altfel, voi sunteți bine? Ceva sechele de genul ăsta? Sau vi se fâlfâie voios?