De la sublim la ridicol e un singur pas

Știți, se spune că odată cu înaintarea în vârstă începi să-ți amintești cu lux de amănunte ce-ai făcut acum 30 de ani, dar nu mai știi ce-ai mâncat alaltăieri. Baliverne, eu știu exact ce-am mâncat alaltăieri. Dar partea cu adevărat deosebită este că într-adevăr îmi amintesc perfect și lucruri făcute acum niște zeci de ani. Cum e și povestea de astăzi, de altfel, poveste întâmplată exact în anno domini 1986, pe care e musai să v-o împărtășesc. Dar, înainte de toate, aveți nevoie de un pic de context.

După cum prea bine știți, programul tv din anii ăia era aproape inexistent. Două ore pe zi, dintre care o oră și cinzeci de minute erau dedicate tovarășului. În weekend ce se mai milostiveau să ne dea câte un film (care de cele mai multe ori era românesc și prost), sau fix zece minute de desene animate, sau cascadorii râsului. Și asta era cam tot.

Din aceste motive, absolut toată suflarea din spațiul carpato-danubiano-pontic se uita la televiziunile țărilor din jur. Banatul și Transilvania prindeau ungurii și sârbii. Moldovenii se uitau la Chișinău și Moscova (am făcut un revelion la Iași, se prindea televiziunea de la Chișinău și cu o furculiță înfiptă în mufă), iar Bucureștiul și sudul țării prindeau sârbii si bulgarii.

Noi, la Vâlcea, prindeam doar bulgarii, dar îi prindeam greu de tot. Nu trebuie să fii vreun fost olimpic la geografie ca să știi cam ce distanță e de la Vâlcea până la Sofia. Unde mai pui că Vâlcea e și în depresiune, deci prinde tu ceva printre toți munții din jur.

Așa se face că anii ăia s-a dezvoltat o întreagă industrie de antene tv care mai de care mai performante. Dacă ați văzut pe blocuri antene cu o grămadă de „elemenți”, care mai aveau la capăt și niște chestii care aduceau a ligheane de aluminiu, de-asta le-ați văzut. Alea erau minunile tehnologiei care ne permiteau să mai vedem și noi câte un film sau câte o competiție sportivă importantă.

Păi Campionatul Mondial din 1986 l-am văzut exclusiv la bulgari. Că România nu era calificată, prin urmare partidul a considerat că nu merităm să vedem nici măcar un meci. Dacă nu era poporul frate și prieten bulgar, mai vedea dracu’ golul secolului, adică golul lui Maradona din meciul cu Anglia.

Doar că existau și niște impedimente. Oricât de performantă și de ultimul răcnet al tehnologiei ar fi fost antena ta de bulgari, existau zile în care se vedea rău de tot, cu pureci atât de mulți că de-abia îți dădeai seama la ce te uiți. Nu cunosc motivele, ori că nu era semnalul de emisie la fel de puternic, ori că-l mai bruiau ai noștri, habar nu am de ce, dar cert este că în zilele senine, de exemplu, semnalul era execrabil, se vedea atât de prost, că renunțai să te mai uiți.

Cam așa stăteau lucrurile atunci când trei mini-tehnicus de la noi din bloc au hotărât că așa nu se mai poate. Că trebuie făcut ceva ca să vedem bulgarii în condiții optime, indiferent de condițiile meteo sau de alte impedimente. Și s-au pus băieții pe proiectat și executat cea mai tare antenă de bulgari din sud-estul Europei. Un monstru care, odată instalată, urma să fie antenă colectivă pentru toată lumea din blocul ăla. Și trei săptămâni mai târziu, au făcut-o. Mai urma doar cea mai grea parte: s-o monteze pe bloc.

Ca să înțelegeți exact despre ce vorbim, antena aia era genul de lucrare pentru care dacă te-ai duce în zilele noastre să iei aprobare de la primărie, te-ar scoate afară din clădire cu badigarzii și-ar chema poliția. Era înaltă cât blocul în care stăteam. Pentru fixarea pe plafon a necesitat turnarea unui strat suplimentar de ciment sau beton (nu știu exact care e diferența). Serios, sus pe bloc, pe o suprafață de doi metri pătrați, a fost turnat un strat de beton gros de 25 de centimetri.

În stratul ăsta de beton erau fixate trei suporturi de care urmau sa fie prinse cele trei picioare ale antenei. Prindere care se realiza cu șuruburi din alea de traverse de cale ferată. Iar în ziua în care totul a fost gata, la montarea antenei a participat toată suflarea masculină din bloc. 60 de apartamente cu câte minimum un bărbat de apartament, faceți voi calculele.

A trebuit să vă explic toate astea ca să aveți cât de cât o imagine a amplelor mișcări de trupe care au fost necesare pentru urcarea monstrului pe bloc în acea fatidica zi a anului 1986. V-am zis că-mi aduc aminte cu lux de amănunte, nu? Glumăăă. Știu în ce an s-a întâmplat toată treaba pentru că, în seara zilei în care am urcat antena pe bloc, am aflat despre ce se întâmplase la Cernobîl.

Aproape o zi întreagă a durat operațiunea. Gândiți-vă că monstrul ăla a fost mai întâi tras sus pe bloc, după care a trebuit fixat în picioare, pe suportul despre care vă spuneam mai sus. Totul ca pe vremea piramidei lui Keops, cu funii și cu mulți oameni care țineau sau trăgeau de ele. Dar, până la urma, am izbândit.

Antena a fost fixată și se prefigura una dintre marile izbânzi ale minții umane și ale tehnologiei împotriva sistemului comunist care ne ținea captivi. Iar în momentul în care am dat drumul la televizor si-am căutat semnalul de bulgari, lucrurile au devenit limpezi ca apa de izvor: chiar reușiserăm. Aveam imagine la fel de bună, dacă nu mai bună, ca cea de la televiziunea română. Serios, când am găsit balgarska televizia și-am văzut că am imagine color, fără pureci (era un reportaj cu imagini de prin Sofia, n-am să uit în veci cât de clar mi-a apărut pe tv tramvaiul ăla galben), aproape că mi-au dat lacrimile.

Și cum să nu-ți dea, numai la gândul nopților de sâmbătă cu Studio X sau al meciurilor de fotbal pe care urma să le vezi în condiții impecabile? Vă spun, totul ar fi fost superb dacă minunea n-ar fi ținut doar o zi și jumătate. Adică până la prima pală de vânt oleacă mai puternică.

Ce s-a întâmplat? Băieții, mini-tehnicușii care o proiectaseră, nu ținuseră cont de un singur amănunt: să asigure cumva cablul antenei, cablul ăla coaxial care ne aducea semnalul în case. L-au lăsat așa, atârnând în bătaia vântului. Care vânt l-a rupt, în secunda doi, în prima zi în care a bătut un pic mai serios. Iar ziua aia a venit extrem de repede. Nu a doua zi, următoarea.

Și uite așa, după nici 48 de ore, s-a terminat toată aventura tehnologică. Sper că vă imaginați că nu mai avea nimeni ce să facă. De dat jos antena și apoi urcat la loc, era exclus. Trebuia să strângi iar toți bărbații din bloc, o dată când o dădeai jos și a doua oară când o fixai la loc. Nici gând de așa ceva. Iar să se cațere cineva pe ea ca să lipească alt cablu, nu aveai cum, îți trebuiau echipamente și abilități de alpinist industrial, meserie care încă nu se inventase. Așa c-a trebui să văd Campionatul Mondial, tot cu vechea noastră antenă de bulgari făcută de tata după o schemă furată de la ruși care circula din mână în mână prin Vâlcea,

Iar minunea tehnolgiei a rămas pe bloc, complet inutilă și ridicolă în măreția ei, mai bine de 20 de ani. Foarte recent, după 2015, au reușit cei din bloc s-o dea jos, apelând la o firmă angajată special pentru această operațiune.

Iar ăsta, dragii mei, o să-mi rămână toată viața în cap drept unul dintre cele mai bune exemple că, de la sublim la ridicol sau de la util la inutil, diferența este uneori de un singur pas. Subțire cât un cablu coaxial.