La Vâlcea, imediat în spatele blocului meu începea pădurea. Mă rog, poate nu chiar „imediat”, mai erau curtea Liceului Silvic și cea a Spitalului Județean, dar imediat după ele chiar începea pădurea. Practic, de la mine din casă, până în pădure făceam mai puțin de trei minute.
Când plecam în expediții, noi, toți copiii din blocul B2, acolo ne duceam, în pădurea de pe deal. Apropo, mi se părea foarte ciudat că practic aveam voie să bat toată Vâlcea aia la picior, mă puteam duce inclusiv să fac baie în Olt, fără sa fiu nevoit să le cer voie alor mei. Dar când plecam în expediții în pădurea de pe deal, trebuia musai să le cer voie, altfel se dezlănțuia jihadul dacă aflau. Și șansele să nu afle erau mai mici decât părul de pe gambele broaștelor.
Da, revenind, în pădurea aia ne jucam noi de-a exploratorii. Mare ne-a fost mirarea în vara în care am descoperit funicularul. Nu era el chiar un funicular, dar noi așa îi ziceam. Era, de fapt, infrastructura pentru un vagonet aerian pentru transportat marfă, din ăla cum mai foloseau minerii. Mai rămăseseră din toată instalația doar stâlpul din vârful dealului, cel de la bază, și cablul oțelit dintre ele. Vagonetul nu mai era prin zonă de mult.
Dar nici nu ne trebuia, că ne transformam noi în vagonete cu ajutorul unor drugi de metal îndoiți. Ne duceam la stâlpul de sus, ne agățam de cablu cu fierătaniile alea îndoite, ne luam un pic de avânt și zbrrr, practic zburam până la baza dealului.
Singura problemă era cea de logistică, adică de gestionare a afluxului de doritori de senzații tari. În sensul că, ușor-ușor, au aflat toți copiii din zonă de funicular și în scurt timp trebuia să aștepți câte o jumătate de oră, dacă nu și mai bine, pentru cele câteva secunde de extaz aerian. Groaznic, vă spun, exact ca la telegondolele de pe Valea Prahovei din zilele noastre.
A fost un pic mai bine, gen s-a mai aerisit un pic prin zonă, în ziua in care a rămas suspendat Adiță, de la etajul patru de pe scara C, undeva pe la jumătatea cablului. Știți, Adiță era un pic mai greu decât noi ceilalți, iar cablul nu avea suficientă înclinație ca să-l poți parcurge dintr-o parte in alta doar cu ajutorul atracției gravitaționale. Dacă nu-ți luai suficient avânt la plecare, riscai să rămâi în aer. Fix asta a făcut Adiță în ziua aia. Dar până la urmă, cu mișcări de balans însoțite de urlete disperate de genul „Băăă, am rămas aici” a reușit sa ajungă la stâlpul de jos.
Dar copiii au memoria scurtă, în două zile incidentul cu Adiță de la patru a fost uitat și trecut la „și altele”, cozile au revenit, și odată cu ele iar au crescut timpii de așteptare la câte jumătate de oră sau și mai mult.
Frustrat de faptul că nu mă puteam bucura de adrenalină după cum voia mușchiu’ meu, am început să caut o soluție în acest sens. Știți că în perioadele de criză apar cele mai bune idei, nu? Bineînțeles, ideea n-a întârziat să apară.
În prima dimineață in care ai mei nu erau acasă, mi-am pus ceasul să sune la 07.00, mi-am luat dispozitivul de coborâre pe cablu (adică drugul de fier îndoit) și m-am prezentat la funicular. Unde eram singur-singurel și liber ca pasărea cerului să fac coborâre după coborâre de câte ori vreau eu. Cam așa credeam că trebuie să arate raiul.
Revenind, ziceam că eram singur, doar eu, pădurea și funicularul, hotărât să fac abuz de adrenalină. După socotelile mele, urmau să treacă minimum trei ore până urma să mai apară următorul concurent.
Cu cântece de îngeri în urechi, mi-am fixat fierătania aia pe cablu, mi-am luat cel mai mare avânt posibil și am dat drumul la zbor. Niciodată nu avusesem o asemenea viteză, practic, simțeam vântul vâjâindu-mi pe la urechi când despicam semeț aerul spre baza dealului.
Un singur lucru nu luasem in calcul: legile fizicii. Știți, viteza aia mare presupunea și un proces de frânare mai lung, odată ajuns la capătul de jos. Lucru la care nu mă gândisem și care, în mod evident, nu prea avea cum să se întâmple așa de la sine. Așa că, de pe la jumătatea drumului (cam de pe unde rămăsese suspendat Adiță de la patru) a început să-mi înflorească în minte un gând terifiant: și eu cum mă mai opresc acum?!
De oprit, m-am oprit până la urmă, că altfel nu mai citeați azi pe-aici, dar a trebuit să amortizez impactul cu mâna stângă. Impact in urma căruia degetul meu mic s-a înfipt în ceva, nu știu exact în ce, dar sigur-sigur s-a înfipt în ceva de metal de pe stâlpul care pusese capăt zborului meu. Evident, a fost cu vărsare de sânge și cu tot tacâmul. Noroc că nu erau ai mei acasă, deci am putut să-mi torn liniștit juma’ de sticlă de Rivanol peste degetul mic și să aștept să se închidă rana până s-au întors ei acasă.
Și uite-așa s-a sfârșit brusc, înainte de vreme, aventura mea cu funicularul. Dar partea cea mai tare este că n-am cum s-o uit vreodată, pentru că degetul meu mic de la mâna stângă va purta pentru totdeauna urmele acelei zile: fix în mijlocul cicatricii care atestă că tot ce v-am spus astăzi nu este rodul imaginației mele, am o bucățică de metal desprinsă din stâlpul ăla. E acolo, se vede cu ochiul liber, o să-mi amintească mereu c-am fost și eu cândva copil.
Am scris povestea de astăzi la rugămintea celor de la Vodafone România. Da, m-au provocat să scriu o poveste despre pădure și ușor n-a fost, știți și voi că nu prea sunt genul care hălăduiește prin codrii patriei. Dar așa cum m-au provocat ei pe mine, la fel vă provoc și eu pe voi să scrieți aici o poveste despre pădure.
Scrieți ce vreți și cum vreți, doar poveste cu sau despre pădure să fie. Tot ce pot să vă spun este că poveștile scrise de voi au șanse să ajungă în audiobook-ul „Vocea Pădurii” realizat de Vodafone. Mai precis, va exista un proces de selecție în urma căruia se vor alege cele mai mișto dintre ele.
Singurele condiții pentru ca poveștile să fie eligibile sunt:
➡️ să nu fie scrise sub forma de dialog
➡️ să fie personale și originale
➡️ să fie corect scrise din punct de vedere gramatical (aici mă pot implica eu să vă mai corectez, dacă e)
➡️ să fie civilizate, morale și decente, să îi respecte pe ceilalți participanți la campanie
Nu știu cum vă sună vouă, dar mie-mi sună bine, îmi sună a ceva ce mi-aș dori să se întâmple. Dacă vă sună si vouă la fel, vă aștept cu nerăbdare poveștile.
Poate vă întrebați ce legătură are Vodafone România cu pădurile? Lasă că vă explic eu imediat. Legătura este unul dintre cele mai șmechere proiecte pentru combaterea defrișărilor ilegale. Adică un sistem care recunoaște sunetele din pădure și este capabil să identifice zgomote care n-ar prea trebui să se audă acolo. Ia fiți atenți aici, că vă explică ei mai bine decât aș putea s-o fac eu.
Vodafone anunță, în premieră în România, un proiect de pădure inteligentă, conectată la rețeaua Supernet. Pădurea, situată în județul Covasna, a fost dotată cu un sistem de monitorizare și semnalizare în timp real a sunetelor specifice exploatărilor forestiere, ceea ce ajută la combaterea defrișărilor ilegale.
Sistemul comunică cu rețeaua Vodafone și constă într-o serie de dispozitive numite „gardieni digitali”, prevăzute cu senzori acustici care captează o gamă variată de sunete din mediul înconjurător. Datele captate sunt trimise, prin internet, către o platformă aflată în cloud, dotată cu Inteligență Artificială.
Aplicația analizează în timp real informația primită și, dacă sunt detectate zgomote precum cele de drujbă, de autovehicule etc, care ar putea indica eventuale activități suspecte, trimite tot în timp real alerte către o aplicație instalată pe telefoanele pădurarilor și/sau către un centru de monitorizare zonal sau național. Soluția le permite administratorilor pădurilor să asculte în timp real ce se întâmplă și să intervină prompt în caz de pericol.
Dispozitivele sunt instalate în segmentul superior al arborilor, într-un mod neinvaziv, sunt dotate cu panouri solare proprii care le asigură alimentarea cu energie și sunt protejate de intemperii. Un singur dispozitiv are o rază de acoperire de 1Km și poate preveni defrișarea a peste 3Km2 de pădure.
V-am zis că e tare de tot proiectul? V-am zis. Mai jos am lăsat și un scurt video pentru cei care vor să înțeleagă mai bine cum stau lucrurile.
Și acum, haideți cu poveștile alea despre pădure.
–
–
Când am citit că poveștile trebuie să fie decente, mi-am amintit de bancul cu Ion și Măria care s-au dus în pădure să culeagă fragi și mure. Și pentru că era multă lume, au cules fragi și mure.
Comentariu beton!68
Da, e ok. Pare destul de decentă. N-are nici dialog… 😜
Fiind paduri, baieti cutreieram?
Eu mi-am petrecut vacanțele de vară în pădure. Ce frumos este în pădure! Pădurea în care mi-am trăit eu copilăria este o pădure celebră în zona de sud a României, este o urmă din străvechii Codrii ai Vlăsiei. Acum au mai rămas doar câteva petice de pădure în zona sudică a străvechiului codru. S-a tăiat, încă se mai taie. În pădurea mea au mai rămas câțiva stejari seculari(noi le ziceam tufani)…ochiometric așa, aș zice că au pe la 5-600 de ani. Îi știu pe toți, erau repere stratgice pentru noi. Tufanul de la Scară, cel de la Puțu Popii, 3 tufani, cel in Furcituri. Tufanul de la Pârloage nu mai există și nici cei doi din Crucișore….s-a tăiat așa cum se taie cam tot ce depășește unitate de grosime a lu tataie-miu…ca pe picior.
Dar să revin… când eraje copchil, pe vreme lu Ceaușescu și după, pădurea aia era atât de deasă încât ore întregi nu coboram pe pământ. Băteam pădurea aia pe kilometri întregi trecând dintr-un copac în altul ca o veritabilă ceată de macaci. Deh, avea dreptate Darwin. Cam așa petrecem vacanțele…lepașa încopaci, curse de cățărat viteză. Și când ne plictisem de traseele prin copaci, o puneam de un porumb copt…că existau și lanurile de porumb în zonă. Trăiesc și acum în pădurea asta, am albinele acolo….și văd cum an de an, pădurea dispare, tatăl și mamăl maimuțelor să fii și nu mai poți trece dintr-un copac în altul…
Comentariu beton!77
Băi, @Redoo, ăsta e cel mai mișto comentariu al tău ever.
Iar ultima frază… 😞
Zici🤔? Atunci, sa dai o bere…
Când om ieși din pandemie, am să dau cam la jumătate de tir de bere.
Boschetăriș 🤭 Am zâmbit șăgalnic când am auzit acest termen pentru lăstăriș. Nu degeaba e-redOo 🤪, dacii și ur$suuu.
Ps. redoo are blog d’ăla și scrie fain. Pace vouă .. cetitoriilor 😊
Ps2. MV, serios ? Da’ ce ai ? CEAI ? Dai ? Da-i bun ? 😜
Deci … am citit ieri știrea și mi-am zis în barba mea … no more Vomafone 🤭 … de azi pentru mine sunt cei de la VODAFONE !!! Felicitări VODAFONE pentru acest proiect 🤗
Da. Fără îndoială este poate cel mai tare proiect de CSR despre care am auzit vreodată. Cel puțin aici, la noi, în spațiul carpato-danubiano-pontic.
La mine la țară nu crește CSR, deci nu știu ce-i ăla … da’ să știi că m-ai făcut să plâng. Am ascultat și
https://youtu.be/vTaVc5B9drs … no more words, just feelings ☺🙃🤣✌❤
„Responsabilitate socială a corporațiilor” înseamnă. Și, da, ai dreptate, de obicei nu crește și pe la țară.
Bai mie imi place Valcea de mor ,mi se pare cel mai misto judet din Oltenia .Fain proiectul Vodafone.Eu s de asfalt rau de tot, de unde paduri ….aveam o padurice la marginea orasului ,padurice care a dat si numele celui mai mare cartier muncitoresc ,Crihala.Mergeam pe acolo primavara, sa culegem ghiocei ,viorele,toporasi ,era micul nostru petec salbatic in universul urban ,intre timp s au asfalt aleile ,s a mai defrisat intinzandu se blocurile ,ce a mai ramas arata ca un parc de agrement ,nu arata rau doar ca a disparut misterul.Padurile de altadata s au dus dupa copilariile de altadata.
Claudia, ești din Severin. 🙂
ai stat in Nord. acolo am facut si eu liceul, la nr 3 🙂
Eu l-am făcut la Bălcescu/Lahovari. Dar, da, am stat în nord.
Miercurea Ciuc, undeva prin ’96-’97, cred, subsemnata, fratele si tata plecam la padure in jurul orasului, la plimbare si sa strangem alune de padure. Si tata ne-a facut toiege din niste crengi, si uite asa voiosi ne plimbam noi pe la marginea padurii, unde mai era si iarba crescuta, pe alocuri destul de mare, boscheti si trunchi de copaci taiati…si de unde sa stim noi ca intr-un trunchi de copac isi facusera cuib niste viespi, iar fratemiu din greseala a bagat toiagul in cuib cand mergea… si au inceput alea sa roiasca in jurul nostru sa ne intepe si toate cele – eu tipam cat ma tineau gura si plamanii, tata imi zicea sa tac ca le agit si mai mult :)) Noroc ca s-a miscat tata repede si a facut un mic foc, a pus iarba peste ca sa iasa fum si sa alunge viespele. Si uite asa am aflat, cu foarte mult noroc ca nu suntem alergici la intepatura de viespe :)) de asemenea, fiind destul de mica atunci, nu prea mai tin minte ce-a fost la gura maica-mii, dar cu siguranta n-au fost laude la adresa lui tata 😀
Comentariu beton!21
În perioada Câmpina 0-7 ani, contactele mele cu pădurea s-au desfășurat majoritar în context de ski, iarna, în zona Valea Prahovei. Îmi plăcea mult să privesc copacii de sus, din telescaun, îmi place și acum.
La Vaslui, pădurile Paiu și Brodoc erau în special destinație de grătare pentru populație, la final de săptămână. Am mers și eu de câteva ori, în găști familiale și țin minte cum ne organiza sau atenționa tata pe toți să lăsăm curat în urma noastră. Când m-am mai mărit și am început să aleg unde și cu cine merg, am început să refuz constant ieșirile la grătar în pădure. În schimb, organizam picnicuri cu gașca, cu păturele, sandwich-uri, board games, badminton, volei, fotbal, plimbat cu bicicletele, meșteșugărit de coronițe din flori și/sau pur și simplu plimbări pe jos în natură și stat de vorbă. Sau la bunicii de lângă Vaslui, mergeam cu vară-mea pe coclauri, cu rucsacul în spate, până la o pădure care era la câțiva km distanță de casă.
Ulterior, în liceu și la facultate, inspirată de gașca fratelui mai mare, am participat la câteva expediții la munte, cu plimbări și prin păduri necunoscute. Dar s-au întâmplat și chestii nasoluțe, fie c-a venit ursul pe la cort (asta în Apuseni, la Padiș, cât noi lipseam, din fericire), fie că ne-am rătăcit prin pădure și am avut dificultăți în a regăsi drumul, fie că s-a lăsat cu vreo zgârietură în crengi/luxație de gleznă/mușcătură de căpușă, în fine, am lăsat-o mai moale cu din astea vreme lungă.
În ceea ce privește poveștile despre pădure, treaba cu ”gardienii pădurii” mi-a adus aminte de filmul Stăpânul Inelelor și de copacii căia magici care se puteau apăra și singuri când cineva voia să le facă rău.
Da, știu, încalcă regulile, nu e o poveste personală, dar e una dintre cele mai mișto pe care le știu eu. Suficient de mișto cât să merite și o descalificare din start dintr-un concurs, ha! 😛
Se dezbate încă. Ce zici?17
Nu te supăra, frate! Ce iE alea ” board games, badminton” ? 😋 +căia
Corect, nu board games, că nu li se zicea așa atunci. Remy, scrabble, în principal. Dar și table sau șah. ”Nu te supăra frate” când eram mai mici, pe păturele printre betoane, în jurul blocului, că ne era frică să mergem departe de casă.
Badminton – ăstuia chiar așa-i ziceam, mai e și altă denumire?
minus c la căia, mama ei de ortografie!
Eu stiu sa fac ca porcul. Bine, stiu ca unele doamne au ridicat o spranceana de mirare intrebandu se ce o fi asa special,daca esti porc faci ca porcul nu ca elefantul. In fine, stiu sa fac sunetul ala gutural, din gat, pe care l fac porcii cand sunt fericiti, nu guițatul ala strident. Partea proasta e ca nu s singurul si am crescut si la tara, inconjurat de paduri. Aveam colibe facute intr o padurice de langa sat, liane, foc, arcuri cu sageti,cartofi copti in jar,tot tacamul. Pana intr o zi cand ne a gasit unul mai mare si a inceput de dupa un copac sa scoata sunetul ala de porc care grohaie , exact cand ne parasisem ,, baza,, si exploram prin padurice. Nici unul nu ne am explicat cum am reusit sa ne urcam in niste brazi care aveau prima creanga la vreo 3m de sol. Bine, si de rasina de.pe noi am scapat destul de greu, oricum zgarieturile de pe brate si picioare au ramas mai mult.
Comentariu beton!26
Ceva cu pădure? Cu pădure, cu pădure..
V-am zis că tata a fost fermecat de mama. Și mamei îi plăcea muntele. Au o poză în care sunt amândoi la schi și pe chipul ei se vede bucuria.
Așa că, aveam noi în jur de 10-11 si 13 ani, atunci când mama a împlinit 35 de ani, tata a hotărât să-i facă o surpriză și să mergem la munte. A sunat toți frații mamei și le-a dat adunarea într-o duminică dimineață la gară. Eram 14 copii și 11 adulți, că a luat-o și pe bunica maternă.
Singura problemă în toată bucuria asta a fost faptul ca eu și soră-mea nu aveam decât săndăluțe. Și nu puteam merge cu săndăluțele la munte. Tata a căutat în lada de zestre și a găsit două perechi de bascheți d-ăia de Drăgășani pe care îi purtasem în urmă cu vreo doi ani. A decretat că: lăsați, că încă vă vin. Nu muriți o zi dacă vă strâng puțin. Ce puțin? Că până la Gară am crezut că ne dă sângele pe nas de la cât de tare ne strângeau bascheții. Tata insa n-a dus niciodată lipsă de idei. În tren ne-a descălțat pe amândouă și cum la chei avea un mic briceag, l-a scos și ne-a decupat bascheții în față. A tăiat tot bombeul ăla de cauciuc. Acum ne ieșeau degetele afară de atingeam pământul cu ele. De la gara Sinaia până la Cotă am ajuns cu degetele praf. Asta e. Ne-am campat la marginea pădurii, mama cu mătușile au scos din pungi mâncarea, au întins pădurile pe jos și noi copiii am luat-o cu viteza spre pădure. Am zis sa jucăm pititea. S-a pus cel mai mic dintre veri, iar eu cu soră-mea și două verișoare am început să fugim ca bezmeticele în pădure. Să ne pitim, deși la cum arătam la vremea aia, era suficient sa ne ascundem după un copac. Măi, și tot alergând în pădure, am găsit o groapă. Ne-am dat drumu în groapă și așteptam să vedem dacă ne găsește varu’ care se pusese. La un moment dat am auzit un troznit de crengi, puternic zgomotul, și parcă se loveau niște oase între ele. Ne bufnea și râsul la gândul că vărul a găsit niște oase în pădure și le bate între ele ca să ne facă să ieșim din pititoare, dar ne-am pus mâinile la gură să nu ne audă. N-am rezistat mult și am început să râdem toate patru în hohote. Iar zgomotul ăla de oase lovite și crengi rupte se auzea din ce în ce mai tare și mai aproape de noi. Și tot așteptând să ne găsească ceilalți veri, că ne-am imaginat după zgomote că sunt toți în căutarea noastră, la gura gropii a apărut o turmă de țapi care se uitau la noi cu coarnele îndreptate tot spre noi. Și stând acolo pe margine, se uitau la noi nervoși și ușor ușor se chinuiau să coboare în groapă unde ne pitisem. Panică totală. Nu vă imaginați cum am urcat din groapă, cum am alergat cu degetele atârnând peste bascheți și cum urlam în pădure alergând spre adulții din grup.
Și țapii după noi.
Până la plecare, am stat cuminți pe pături și am admirat pădurea de pe margine. Știți ce frumoasă era și privita de departe?
Comentariu beton!70
ma simt tare rau, ceva otoliti care se misca si imi dau ameteli, dar tu, Elena, m-ai facut sa rad. am vizualizat tot ce ai scris, chiar te pricepi 🙂
@Elena P 🤣🤣🤣
@margot, vertij de poziție, îmi pare rău! Știu cum e, sănătate și răbdare!
Eleno, ce copilărie faină ai avut! Și eu la fel. Chiar dacă nu am avut frați dar am o droaie de veri cu care am făcut toate trăznăile. Am râs de mă doare burta și mi-ai adus aminte de multe clipe frumoase. Mi-a venit în minte o altă poveste cu pădure. Într-un an am mers la Tarnița cu mătușa, unchiul , vărul, mama și tata. Cu cortul. A fost premieră absolută pentru mama. Că ea mergea numa la hotel cu bilet de la sindicat. După ce am montat corturile, am făcut foc de tabără. Tata avea niște pantofi cu talpă epa. Era în vogă talpa epa. Nu știu cine-și aduce aminte😁. Și pentru că erau cam jilavi, s-a gândit bietul om să-i usuce lângă foc, sprijiniți pe pietrele alea încinse. Băi nene, talpa aia s-a topit și s-a întins ca ciunga-n păr. A doua zi cănd s-a încălțat cu ei, și toți râdeam, mai puțin mama🙂, tata a declarat că acum sunt minunați pentru mersul pe munte. Că au crampoane😁
Comentariu beton!15
@Băi, @Eleno, acum am apucat să-ți citesc povestea. Ăsta e unul dintre cele mai mișto texte ale tale ever. Ca să înțelegeți exact ce zic, dacă mi-l dădeai să-l public, n-aș mai fi umblat DELOC la el.
@Mihai, acum îmi pare rău și mie că nu ti l-am dat. Era o premieră mondială să nu-ți bagi tu degetele.😀
Pentru doamnele care au comentat la comentariul meu: multumesc!🙂
Poveste cu pădure nu am, din păcate am crescut la bloc și nici bunici la țară n-am avut. Doar că cicatrice + deget mic + copilărie îmi amintește de povestea cu toboganul din clasa întâi. În școala generală am prins un an comun cu sora mea, ea era a opta, și cum eu aveam mai puține ore, profesorii ei au fost de acord să mă primească în clasă la final de program. Scopul era să mergem apoi împreună acasă, doar că ne mai opream prin câte un parc. Ea își vedea de discuții cu colegii, eu mă jucam pe lângă ei.
Într-o zi am mers într-un părculeț anume, aproape de casa unei colege. Acolo se înălța falnic un tobogan minunat, din tablă, din acela în care aveai șanse mari să-ți rupi hainele la îmbinături. M-am cocoțat, doar că ajunsă sus, mi s-a părut cam înalt și m-a luat teama. N-am fost niciodată prea curajoasă sau în căutare de adrenalină. Dar nu puteam da înapoi, așa că am gândit o soluție de mijloc. Mă dau, dar mă țin de margini și reduc viteza până jos. Planul n-a decurs chiar cum mi-am imaginat eu, până jos am prins și viteză, m-am speriat și mai tare și-am strâns de margini mai abitir. Rezultatul a fost că m-am tăiat la degetul mic de la mâna dreaptă, suficient de tare cât să ne speriem cu toții și cât să-mi rămână cicatrice. Bunica Mariei era acasă și m-a pansat. Iar eu nu m-am mai urcat niciodată într-un tobogan.
Scriind povestea asta, am realizat că au mai fost ocazii de mici accidente în copilărie, și de fiecare dată m-a îngrijit o bunică a altcuiva, sau câte o vecină. Părinții erau toți la muncă…
Faină inițiativa Vodafone, am un feeling că include și ceva tehnologie 5G non stand alone proiectul, prin care sunt conectați senzorii între ei și la rețea.
Suntem nebuni dupa padure,munte, cutreierat prin grote. Nu am avut aceast pasiune toata viata mea. Dar am luat microbul de la prietenul meu, intre timp devenit tovarasul meu de viata. Intamplari din padure nu stiu daca sunt multe sau daca sunt fantastice, in acest moment imi vin in minte n-spe aventuri si nu stiu pe care sa o aleg.Imi amintesc cu drag, de un moment in care, in timpul in care cutreieram prin padurile Neamtului, ne-a prins furtuna, o furtuna cu intensitate destul de mare, intr-un anotimp in care soarele si vremea buna erau destul de rare.Puterea vantului facea ca inantarea sa fie destul de dificila mai ales cand intrai in spatii deschise/luminisuri. Eu aveam cca 40 kg si nici macar rucsacul din spatele meu nu imi oferea stabilitate, eram tinuta zdravan de mana sa nu ma tranteasca vantul la pamant, eram imbracata cu o geaca pe care vantul o umfla si care nu ma ajuta la pastrarea echilibrului. Asa ca seful grupului, un montaniard cu vechime, a luat hotararea sa inoptam intr-o stana parasita (nu in corturile noastre), situata ca un hotar la marginea padurii. Un loc uitat de lume, primitiv, cu loc special care avea o vatra pentru foc , iar deasupra vetrei acoperisul facut in asa fel incat sa poata fi evacuate scanteile si fumul. Langa stana era o cabana detinuta in acel timp de statul roman, cabana avea circuit inchis si era alocata VIP-uilor din sectorul comunist iar in acel moment era inchisa. Toata lumea a fost activata de intensitatea vantului in crestere, drept urmare unii culegeau in viteza crengi de brad pe care le stivuiau pe jos in stana, incercand sa asiguram un sistem de izolare (nu existau pe atunci saltele/izoprene sau alte smecherii). Cei care cunosteau cabana, stiau ca in podul acesteia erau stivuite paturi, asa ca au instalat o scara gasita si au purces catre geamurile din acoperis. Geamul era de fapt un ochi de sticla pe care daca il miscai se deschidea dar nu puteai sa intri pentru ca era foarte mic.Pentru ca aveau un scheletron cu ei , adica eu,m-au urcat pe scara , m-au tinut de picioare si m-au impins in acel loc unde trebuia sa se afle teoretic paturi. Nu stiu daca am realizat ca trebuie sa imi fie frica de jivine/microbi, sau proprietari cu obiecte contondente. Am reperat paturile si intr-un dute-vino le scoteam pe geam . Adica baietii ma apucau de picioare , ma impingeau pe geam si dupa ce strigam ,,gata”, eram retrasa cu mainile pline de paturi. Am dormit in acea noapte in stana, pe crengi de brad acoperite cu paturi, cu foc facut la picioarele noastre , cu usa zgaltaita de furtuna puternica,de te intrebai daca e vreun urs care trage de ea , cu ceai cald in canute de metal si povesti vesele si cu stelele deasupra capului invelite in fuioarele de fum din stana. Nu stiu daca erau stele sau erau scantei de la focul din vara dar imaginea era din rai. A doua zi, natura a hotarat ca e timpul de soare, ne-am trezit veseli ca nu ni s-a intamplat nimic rau. Gasca facea misto de mine ca eu am adus paturile, eu sa le duc la loc, lucru care s-a si intamplat, dar tot cu ajutorul lor si tot prin acea tehnica prin care le scosesem. O seara magica a fost pentru mine, ne intalnim si astazi, dupa 30 de ani si cutreieram padurile si muntii, intre timp l-am cunoscut si pe cabanier si i-am povestit cum am imprumtat intr-o seara de toamna paturile din podul lui.Cabana nu mai este, ca orice proprietate detinuta de comunisti a disparut subit. Stana in schimb, exista si astazi , dar nu cred ca este aceeasi cladire, intre timp proprietarii au modificat spatiul.Doar padurea e aceeasi, ea si vuietul ei inconfundabil,acea zona a scapat de drujbe. Doar acea zona.
Comentariu beton!31
Tot intr-o plecare prin padurile patriei, ne-am trezit ca am plecat cu un grup de pustani de 18 ani, noi de altfel fiind foarte in varsta , aveam 24 de ani 😁. Din grup faceau parte si 2 frati , sa le zicem fratii Gogoasa, pe tot traseul faceau numai belele, nu respectau nimic, trebuia sa fim cu ochii pe ei , sa ducem macar cateva parti intregi parintilor lor. De la sarit cainii pe ei si sfasiat pantaloni/papuci pentru ca s-au dus zambind in spatiul unei stane cu oi si evident si cu caini, la dormit sub soarele direct in orele amiezii si cate si mai cate. Dupa faza in care ambii aratau ca niste raci fierti dupa dormitul in soare , intr-una din zile , cand urcam o carare prin padure, unul din fratii Gogoasa a facut balet si a alunecat in rapa. Norocul lui a fos ca bunutul a hotarat sa ii opreasca caderea , trantindu-l cu moaca intr-un copac pe care l-a imbratisat cu picioarele. In timp ce el isi plangea ouale(le) greu incercate, iar noi ingroziti de pozitia instabila din fata haului, cu corzi ne straduiam sa il extragem din rapa, frate-su isi confectiona linistit o coronita din flori. Coronita care avea menirea sa il faca mai frumos (mai destept sigur nu putea). Imaginea era cam asa : noi 6 persoane cu corzi, am legat o persoana pe care o coboram spre proptitul din rapa, iar fratele mic Gogoasa , cu coronita de margarete pusa pe frunte striga dupa ,,pepuselele” care treceau pe langa noi un vesel ,,iuuuhuu, iuhuhu…uuu”.
Comentariu beton!16
boss, io la pădure mă duceam doar cu tataie, primăvara, să adunăm bețe de corn pentru făcut tîrn, să am cu ce mătura ograda;
avînd în vedere că vînd scule pentru lemn, îi ajut pe unii (de la noi și de aiurea, prin EU) să toace pădure, cum ar veni, la prima vedere proiectul Vodafone n-ar trebui să-mi placă; și totuși îmi place destul de tare deoarece, pentru sănătatea afacerii în care activez, am nevoie doar de clienți cinstiți; mai ales că utilajele superspecializate pe care le folosim se amortizează destul de greu și sunt foarte scumpe…
Când eram noi mici, tataie ne ducea cu șareta la pădure. Pădure situată undeva în Oltenia, spre Dunăre. Mergeam să ducem stupii și să culegem flori de salcâm din care mamaie făcea dulceață și clătite. Nu o să uit niciodată drumul ăla cu hurducăieli care-ți zăpăceau vezica😁. Și momentul ăla când ajungeai în Rai. Pentru că așa-mi închipui că miroase Raiul. Exact ca atunci când înnebunesc salcâmii! După Revoluție am aflat că acea pădure ne aparținuse. Că era una din bogățiile pentru care tataie a făcut 5 ani de pușcărie la Canal. Și pentru care mamaie cu cei 6 copii a fost dată afară din casă, bătută de Securitate și lăsată lată în drumul plin de țărână. Mai apoi, când ne-au fost restituite o parte din pădure și o mică parte din terenurile agricole, am fost acolo să vedem cum este. A fost foarte trist. Am găsit un teren cu doar câteva cioturi și nimic mai mult. După viața bunicului meu, s-ar putea scrie o carte sau s-ar putea regiza un film. Chiar mi-am propus la un moment dat, când voi avea ceva timp, să aștern pe hârtie toate amintirile și momente din viața bunicului meu.
Comentariu beton!24
Pe vremea lui tovarasu’ luam vacanta de vara in general, sambata. Da, pe vremea aia ne duceam la scoala si sambata, sa ajungem „ingineri”. Nu stiu cum se facea, dar ai mei aveau un dispozitiv de teleportare denumit Skoda S100, cu care ne teleportau in aceeasi zi la tara, la bunici. Bunicii se aflau undeva in zona Buzaului, o zona de deal plina de paduri. Am petrecut acolo o gramada de vacante de vara in special, vacante de iarna mai putin ca era vreme rea si daca ningea, acolo ramaneai. Era ca in povestile alea de le auzeam cand eram copii, povesti in care ningea si a doua zi zapada era cat casa si trebuia sa sapi un tunel ca sa iesi din casa si sa ajungi la animale.
Ca la orice bunici, eram liberi sa facem ce vrem, atat timp cat aveam grija de animale. Animalele erau cateva capre cu iezi care trebuiau duse in padure sa manance dimineata si seara. In restul timpului, cat nu aveam grija de capre, ne duceam evident, tot in padure. Eram o sleahta de 15-20 de copii, fiecare cu caprele lui si fiecare aveam cate un briceag sau un cutit pe care il purtam la noi (unii legate la gat cu o sfoara, altii la brau), pentru protectie impotriva animalelor salbatice (in mintea noastra, fiecare dintre noi era un fel de Tarzan capabil sa se lupte cu un urs doar cu un cutit). In acele vremuri, padurea era foarte deasa si traiau pe acolo ursi, porci mistreti, pisici salbatie, caprioare si cerbi.
Programul nostru zilnic: ne trezeam dimineata la ora 6.30 (deh, animalele trebuie hranite si nu e de gluma cu ele cand li se face foame), beam o cana sau doua de lapte fiert cu paine, ne luam „armele”, caprele si urcam dealul. Pana sus in varful dealului, strigam la toti Ionii, Corneii, Mariusii, Mirelele, Anele, Vasilii si ce alte nume mai erau pe acolo prin sat. Pana ajungeam in padure, ne strangeam toata sleahta de copii si faceam o galagie de speriam toate salbaticiunile cale de 5 km. Ne duceam intr-o poiana, care pe partea dreatpa cum urcai, avea numai aluni, apoi ciresi salbatici. Intr-unul din colturile poienii, era un mar paduret altoit (facea niste mere mari, galbene cu putin rosu si acre), iar in cealalta parte era un par paduret. Totodata mai era si o asa zisa „fantana”, mai exact o groapa in pamant cu peretii inconjurati cu un fel de gard de nuiele ca sa nu se surpe in care izvora un firicel de apa din care beam toti deopotriva, copii si animale. E de prisos sa spun ca ne urcam in toti copacii, calaream toti alunii, mancam cirese salbatice de pe jos (ajungeam acasa negri pe maini si pe fata), mancam mere si pere padurete si beam apa direct din groapa aia. Uneori ne luam cu joaca si caprele plecau singure acasa, le gaseam asteptand la poarta sa le deschida cineva.
La pranz ne duceam acasa, mancam ce gaseam (sunca, branza, mamaliga, oua prajite, cartofi prajiti, varza sau ce mancaruri mai facea mamaia) si apoi ne odihneam putin, ca era soarele puternic. Uneori ne duceam si la garla, dar mai rar, ca era destul de departe. Dupa ce ne odihneam, ne duceam in varful dealului si trezeam tot satul (asa obisnuia mamaia sa spuna) strigand toti prietenii din sat. Ne strangeam iarasi si ne duceam in plantatia de brazi de la Ograda (asa se numea platoul de la intrarea in padure, nu am aflat niciodata de ce). Ne cataram in varful brazilor si ne balansam cu ei, fiecare fiind un capitan de corabie care se lupta cu piratii. Uneori varfii brazilor se mai rupeau si cadeam gramada, dar daca nu aveam nimic rupt, totul era OK. Eram plini de zgarieturi si de rasina, dar nu ne pasa. Evident ca ne luam cu joaca si uitam ca trebuie sa coboram dupa animale, asa ca ne trezeam cu ai batrani ca vin si ni le aduc sa mergem cu ele in padure (ne mai aduceau si apa si gogosi, ca sa nu murim de foame in padure).
La un moment dat, cineva decisese sa faca o sosea prin padure, care sa ajunga pana la Buzau. Se spunea ca tovarasul Nicolae ar fi vrut sa poata trece cu tancurile prin padure pe acea sosea, dar nu stiu daca este adevarata sau nu. Eram acolo zilnic, nu ne mai duceam „la poiana”, ne duceam „la sosea”, unde priveam cu uimire cum auto grederele smulgeau radacini uriase din pamant, zdrobeau bolovani de piatra si cum nivelau si turnau straturi de pietris si panza impermeabila. Din pacate, acea „sosea” nu a mai fost terminata, capatul ei ramanad fix deasupra poienei in care noi ne jucam zilnic. Intr-o alta parte a padurii era exploatare forestiera. Padurarii treceau si marcau copacii care trebuiau taiati, iar apoi veneau cei care efectiv ii taiau si ii incarcau in camioane. Dupa cum am mai spus, padurea era foarte deasa pe vremea aceea, astfel incat copacii taiati nu aveau cum sa cada la pamant, asa ca ii legau de jos cu sufa si ii trageau cu tractorarele, apoi ii incarcau in camioanele de transport. Era o placere pentru noi sa ne uitam cum se ridicau tractoarele pe rotile din spate ca niste cai naravasi si sa simtitm mirosul de motorina si ulei incins. Nu mai spun ca toti visam sa fim tractoristi ca nenea Ghica, sa ne putem plimba cu tractorul prin sat.
Intr-o zi, desi ploua marunt, ne-am dus in padure cu caprele, eu, sora mea si cei 2 veri ai mei. Nici unul dintre ceilalti copii din sat nu a vrut sa urce, drumul se transforma intr-un mic rau cand ploua, asa ca eram doar noi 4 in toata poiana. Ne-am dus intins la aluni si si am inceput sa ne agatam de ei sa ii aplecam. Aveam un dublu scop: caprele mancau frunza de alun, noi culegeam alunele. La un moment dat, caprele s-au oprit din mancat si stateau cu urechile ciulite si se uitau undeva in padure. Initial nu am dat importanta, dar la un moment dat a inceput sa se auda ceva mergand prin padure, oarecum aproape de noi. Ceva ce parea mare si greu. Dupa socul initial, am devenit curiosi sa vedem ce lighioana o fi, asa ca am mers cativa metri pana la o culme de deal si am aruncat un ochi in vale. Ce sa vezi, o ditamai dihania de urs se plimba la vreo cativa metri de noi. In clipa urmatoare fugeam toti 4 cat ne tineau picioarele spre casa, urmati indeaproape de capre. De atunci nu ne-am mai dus in padure pe ploaie si mai ales, doar noi 4.
Intr-o alta zi, ne-am dus in padure undeva sub plantatia de brazi. Aveam cu noi caprele si porcul (da, cativa ani la rand mamaia a avut porci care mregeau cu noi cu caprele in padure) si stateam la umbra fiind destul de cald la momentul ala. La un moment dat, porcul si caprele au evenit agitate si au plecat spre casa. Am crezut ca s-au saturat, asa ca am plecat si noi. Dupa cateva ore, eram pe un deal de langa casa, cand am vazut un caine cu ceva in gura, ceva ce parea picior de caprioara. L-am fugarit pe bietul animal si i-am luat piciorul, apoi ne-am dus sa il vada mamaie. S-a uitat la el si a tras concluzia ca e de oaie si ca cel mai probabil, cainele o omorase. Dupa ceva vreme, a trecut un vecin din sat pe drum venind dinspre padure, care ne-a intrebat daca nu am vazut oaia lui. In acel moment am facut legatura intre caine si piciorul oii asa ca i-am povestit ce si cum. Evident ca a inceput operatiunea de cautare a oii, operatiune incununata de succes: ramasitele oii au fost gasite undeva la cteva zeci de metri mai sus de locul in care fuseseram noi cu caprele. In urma unei analize facute de catre padurar, s-a tras concluzia ca oaia a fost omorata de un urs. Hai mah, ce draq, un urs sa omoare o oaie ziua in amiaza mare? Evident ca s-a pornit pe urmele ursului, noi copiii fiind cei mai dornici sa il intalnim si sa il facem una cu pamantul. Dupa ce am mers prin niste rape si grohotisuri, am ajuns la un fel de pestera in pamant, la marginea careia se jucau 2 ursuleti. E de prisos sa spun ca am uitat rapid ca voiam sa facem una cu pamantul ursul si am fugit cat ne-au tinut picioarele, toti care ne aflam acolo. Nu stiu nici acum cum am reusit sa fugim prin rapele alea peste care abia trecusem mergand normal.
Ca sa inchei, cele mai frumoase clipe ale copilariei acolo le-am petrecut. Mi-e dor de padurea aia si de vremurile de atunci. Pentru cei care doresc sa viziteze locurile, este vorba de zona din jurul taberei de scuptura Magura. Padurea mai este inca destul de deasa pe acolo si daca va duceti, nu va sfatuiesc sa va aventurati singuri prea adanc.
Comentariu beton!36
Eu nu aveam pădure pe lângă localitatea natală, dar observ pe-aici că și cei care aveau cândva nu mai au în zilele noastre. Asta pentru că niște nemernici au avut grijă să le îndepărteze de localități, tăindu-le. Mi-aș dori un astfel de sistem și împotriva celor care aruncă gunoiul, molozul etc. la întâmplare, adică montat de către producător direct pe mașină
În copilărie ne-am tot mutat prin diverse orașe, că taică-miu lucra la o întreprindere de organizare de șantier și na, organiza șantiere. Și din toate fragmentele alea de mutat de colo-colo, cel mai mult mi-a plăcut un an, la Galați, când ni s-a dat apartament într-un cartier de la marginea orașului, spre Combinatul Siderugic (se extindea orașul, deh). Între blocul unde stădeam și combinat nu era altceva decât un câmp imens, de vreo 3-4 km, cred (aprecierea distanței e un mister pentru mine și azi).
Ei, pe câmpul ăla nu era nimic, doar teren viran, cu o bubă pe el: o fântână părăsită/secată, nu departe de blocuri. Cred că eram masochiști sau ceva, că toți copiii de la blocuri (între 5 și 14 ani) ne adunam seara în jurul ei, convinși fiind că pe-acolo se ajunge în mijlocul pământului. Pentru pesimiștii religioși, ăla era drumul spre iad.
Băi, ne era la toți o frică viscerală de fântâna aia, dar în fiecare seară de vară ne duceam lângă ea. Și acolo se spuneau povești. De groază, evident. Cred că de atunci am rămas cu apetitul pentru filmele de groază 🙂
Din toată copilăria mea, perioada aia parcă a fost cea mai mișto, așa mi-o amintesc, ca fiind plină de aventuri palpitante.
A, da, ziceai de povești cu păduri. Ei, iată povestea. Păduri n-am și n-am avut în jur niciodată. Dar fântâna aia, brrr… și-acum îmi dă fiori 🙂
Doar aprecierea distanței? Eu nu mă descurc deloc să apreciez măsuri, volume, lungimi, greutăți, you name it.
Vorbeam în seara asta cu un bun prieten, despre faptul că tre să mut plantele în ghivece mai mari, și nu am nici cea mai vagă idee cam de cât pământ e nevoie. Eh păi vezi că scrie pe ghivece volumul…O fi scriind, dar plantele deja au niște pământ…Păi aproximezi și tu. Aaa, nu pot să fac asta! De ce? Pentru că sunt femeie, nu pot și gata! Ai și tu dreptate… 🙈
Trial and error
Un proiect extraordinar! Sa le dea Dumnezeu sanatate celor de la Vodafone, ca mare lucru fac!
Padurile copilariei mele imbratisau satul din toate directiile, cu brate lungi si blande, urcau dealuri si coborau serpuit in vai, ca o apa verde, plina de soapte si de cantece de pasari nemaiuzite dar mai ales, nemaivazute. Le colindam ca intr-o betie, cu mama si cu tata, cu carul tras de bivoli fiorosi ce fericiti isi cautau adapost de arsita verii la umbra de fagi, de stejari, de carpeni, de jugastri si de frasini.
Pe vremea lui Ceausescu nu era permisa taierea decat intr-o mica masura, ca sa aiba taranii lemne pentru foc iarna. Era insa permisa curatarea padurii de uscaturi vara si ca urmare, padurea arata ca o gradina ingrijita si fericita. Copacii cresteau inalti si batrani, pamantul se simtea afanat si de la atatea radacini parca se legana sub pasi. Nu era colt de padure pe care sa nu-l fi cutreierat, ca o salbatica ce eram! Insa la una din iesirile din sat era o adevarata aventura sa te avanti afara din sat spre padure. Partea aia era locuita de indieni ce aruncau cu pietre si cuvinte despre parti de corp si intamplari intime dupa noi! E adevarat ca si ei daca se aventurau spre interiorul satului, primeau acelasi tratament minus cuvintele urate ca ne era rusine si ramaneam fara urechi daca auzeau parintii!
Legenda spune ca padurea aia mai exista si ca spiritele verzi ale parintilor mei o colinda si azi. Abia astept sa o revad in toamna!
De mult nu am mai mancat o salata de rosii.Adica de „manute rosii”.
Dar asta e.
Padurile din Romania sunt fie ale statului pastorite de Romsilva, fie proprietati private.
Am sa incep cu acestia din urma, proprietarii particulari unde strabunicii si / sau bunicii lor au mostenit aceste suprafete impadurite.Intrucat in acele zone nu cresc alte culturi, pentru ei padurea este cum este pentru Edelweiss cultura de rapita de la ses.O exploateaza (o taie si o vand) pentru bani.
Edelweiss daca la anul ” i se scoala” sa nu mai planteze nimic pe terenul mostenit/cumparat, nu o mai face.Nu mai incaseaza profit si nici subventii.
De ce vrem sa aplicam ” o dubla masura” doar pentru ca plantatiile private cu padure produc mai mult oxigen decat rapita ?
2.Padurile proprietatea statului administrate de Romsilva.Sunt proprietatea noastra a tuturor dar ele sunt singurele scoase masiv la licitatie pentru taiere in acest moment.
Paradoxal dar statul este cel mai mare hot de paduri.Acel hectar de padure care dispare intr-o ora din paduri provine exact de aici.
Statul scoate la licitatie si vinde operatorilor privati asa zisa padure „imbatranita…bonlava….etc.” si trimisa pana in anii 2000 la arabi pentru cofrag la betoane si acum tocata de grupul austriac care o face rumegus si mai apoi panouri de PAL.
O intrebare simpla ? O sa poata cineva sa instaleze senzori, camere de luat vederi etc. pe un domeniu fara acordul proprietarilor ?
Legile spun ca nu.
Scuze pentru textul lung si lipsa de umor.
Da, probabil că cei de la Vodafone au făcut de capul lor, fără să se consulte cu proprietarii pădurilor. Mă aștept să dea naibii pădurarii jos din copaci devine-urile alea.
Serios acum, cum poți să pui o întrebare atât de naivă? Cum îți imaginezi că Vodafone ar putea să dea drumul unei astfel de acțiuni fără să aibă toate datele problemei și TOATE aprobările necesare? Ca să vină primul pădurar și să ia la goană echipele tehnice?
P.S. Inițial am vrut să-ți șterg comentariul, după care am zis că poate mai există oameni la fel de naivi care au impresia că Vodafone investește niște milioane de euro, așa, la mica înțelegere, sperând să nu-i prindă nimeni când instalează aparatura. Geez.
Pe terenul pe care a fost pădurea de salcâmi noi nu am mai plantat nimic. Pentru că nu aveam certitudinea că nu se vor tăia copacii de către hoți. Între timp am vândut terenul. Dar dacă am fi putut să monitorizăm pădurea cu ajutorul Vodafone, am fi făcut lucrul ăsta fără să stăm pe gânduri.
Noi in familie avem padure. Nu taie bunicii decat ce marcheaza padurarul pentru lemn de foc si daca nu le ajunge, mai cumpara.
@MV de fapt intrebarea mea ¨simpla¨ era ¨a cui e padurea si cine are drept sa o taie ¨ sau sa urmareasca cat si cum se taie ?
o sa raspunda lumea de la oras si campie in cor : ¨nimeni nu are drept sa taie padurea¨
e logic atat timp cat padurea e principalul furnizor de oxigen.
dar in acest caz padurile ar trebui nationalizate si/sau proprietarii despagubiti si nu cu vorbe si senzori ci cu banii echivalenti al echivalentului unei suprafete productive agricole de la campie pe principiul ¨voi produceti alimente si padurea noastra produce oxigen si mentine un habitat pentru animalele salbatice¨
cu totii tipam ca se taie padurile, ramanem fara oxigen, terenurile o i-au la vale ..dar nimeni nu ar vrea sa stie ca acele terenuri impadurite sunt sau au fost ale cuiva.
faptul ca, comunistii le-au luat cu japca si le-au exploatat si acum au inventat Romsilva pentru a face asta in continuare nu inseamna ca ¨padurea e a noastra ….a tuturor¨
Darie….acel Darie din ¨sa nu uiti Darie¨ fura lemne, vreascuri si ciuperci din padurea cuiva…
macar acum dupa 50 de ani senzorii companiei de telefonie or sa-l prinda in flagrant pe Darie
hai @mv ca cu ma supar daca imi stergi comentariul
„O iau la vale”, nu „o i-au”.
MV: Am trimis mai de dimineață un comentariu și nu a apărut. Pe telefon zicea că e o problemă de la wordpress. E reală sau?
Dimineață au fost niște probleme, comentariul s-a pierdut. Singura soluție e să-l scrii din nou. 😞
Orașul meu de baștină are un rest din marea Pădure a Vlăsiei. În care e amenajat un parc. Trebuia să traversez tot orașul ca să ajung acolo, dar știam fiecare colț.
În vacanțe, ai mei părinți aveau un alt teleportor: cel de la Linia 20. Până la cap de linie. Puțin mai sus de colegul Silvian.
Ai mei bunici aveau oi pe care uneori nu le mai dădeau la stână. Și gâște.
Treceam o vale de vreo 100m adâncime și vreo 300 lățime ca să ajung în poiană.
În vale curgea un pârâu și acolo rămâneau gâștele.
Noi o luam pieptiș apoi cu oile. Având grijă la urs. Nu ne-am întâlnit niciodată, dar știam că e acolo. Doar îi vedeam urmele, balega și eram anunțați când mai lua câte-un animal din grajdurile vecinilor.
Nu veneam în fiecare zi acasă la prânz. Uneori dormeam pe poiană, direct pe iarbă. Când mă trezeam, oile erau ciorchine în jurul meu, încâlzindu-mă cu respirația lor.
Împreună cu prietenul meu am hotărât să facem într-o zi un tur complet al culmilor din jur.
Ne-am pregătit rucsac ele cu merinde, apă nu prea multă căci știam că o să găsim pe drum și, mai ales, ne-am ascuțit cuțâtele. Doar nu credeți că eram altceva decât niște pui de Winetou. 😂
Cu dimineața-n cap am purces la drum pe cărări știute și mai ales bănuite. Mâncarea ni s-a terminat destul de repede, dar frunza fragedă de fag ține bine de foame.
Cu apa ne-am descurcat bine, că am găsit câteva izvoare. Doar potecile se mai pierdeau sau duceau în alte părți decât cele bănuite. Am întâlnit un rest de leș (nu am identificat exact de ce era, bănuim căprioară) acoperit cu ceva crăci. După urmele din jur am zis noi că era vânatul unui râs.
La un moment dat ne-am rătăcit. Mai bine zis am estimat cu mare eroare locul în care ne aflam. Eram mult mai departe decât credeam. Aveam un reper la care ne uitam (de la mare distanță, de pe creasta pe care ne aflam) și noi vedeam un râu. Era, de fapt șoseaua.
Reconfigurare traseu, prin zone neumblate de om. Deja se apropia amurgul. Am ieșit din pădure într-un luminiș, povestind vrute și nevrute.
În același timp am văzut și am reacționat identic:oprire bruscă, liniște totală, mâna la cuțite și așteptare plină de adrenalină.
Un urs (cu soarele în spate) ridicat în două labe ne privea fix. După vreo 10 secunde, ursul a dispărut. Și s-a transformat într-un ciot de copac. Dar forma și poziția lui, unghiul în care cădeau razele soarelui și locul în care eram noi, toate au făcut ca amândoi să vedem același lucru. Și pentru că eram (și încă suntem) prieteni buni, fiecare a hotărât să se lupte cu ursul ca să aibă celălalt timp să scape.
Dar cum ursul n-a fost urs, ne-am continuat aventura.
Era deja noapte când am ajuns pe culmea din spatele satului, de pe care ne vedeam casele. Le identificam poziția după alte repere.
Coborârea era destul de abruptă, că așa era poiana ceea (o parte din ea era folosită și pe post de islazul satului, unde mergeau vacile la păscut), și noi nu vedeam fizic pe unde mergem (nu știu ce făcea luna). Ne ghidam doar după becurile caselor. De câteva ori era să rămânem fără coloană, deoarece călcăm în gropi făcute pentru plantarea pomilor. Apoi am nimerit într-un lan de porumb din care era gata să ieșim dimineața.
În sfârșit am ajuns în sat. La acasele noastre. Și pentru că eu eram mai mare, am hotărât să-l duc până acasă pe prietenul meu. Între casele noastre mai era doar o casă. Dar el nu a vrut să o mai ia pe potecă. A sărit gardul. Și a nimerit fix cu talpa într-un cui. Bucuria a fost că doar la zgâriat, fără alte belele. Dar ne aducem aminte cu bucurie de momentele alea. L-am plimbat și pe fiul meu cel Mare pe acolo. Am cules cireșe amare, frăguțe și coarne. Ba chiar am luat și lemn de corn să îi fac arc. Nu am mai găsit tufa de răchită pentru săgeți.
Pârâul din vale, care curgea printr-o poiană, curge acum printr-o mică pădure de arini.
N-am auzit să mai fie urs pe acolo, dar ce-i lipsește cel mai mult pădurii acum, e larma copiilor.
Comentariu beton!16
Asta ar putea fi o provocare pentru Husqvarna să producă drujbe silenţioase şi producătorii de camioane să treacă pe electrice 🙂
De dimineață mă tot țin să zic şi eu o povestioară despre lăstărişul prin care o mai iau la fugă, la propriu, în unele zile. E un fel de dumbrava minunatã, undeva aproape de Bucureşti. O vulpiță mi-a tăiat calea într-o zi. Nu mai zic de o pisică neagră cu clopoțel. Ar trebui să alerg numai cu spatele din pricina ei. Altă dată un arici, s-a precipitat să traverseze aleea. Dar cel mai tare m-a speriat un fazan care a planat zgomotos la câțiva centimetri de mine şi a disparut rapid prin frunziş. A mai fost protagonist un iepuraş, şerpişorii şi ei mai creează emoții. Copacii sunt majoritatea bătrâni şi cu forme care mai de care mai încovoiate, insă ce frumos miroase pe rând a salcâmi, a brazi, tei şi ce alte specii or mai fi. Mă bucur că s-au mai plantat alți puieți şi sper să reziste contopirea cu urbanul. Povestea aproape zinică, e asemenea pick-up-ului din copilărie care foşnea când vinilinul se activa. Ferice!
*Vinilul 🤭
Padurile copilariei mele sunt undeva in Apuseni, unde mergeam in vacanta la bunici. In fiecare vara petreceam cam o luna pe acolo, iar la sfarsitul fiecarei saptamani de munca la fan si prin gospodarie, tata ne ducea la plimbare prin padurile copilariei lui. Avea o ranita militareasca pe care o umplea cu paine, ceapa, slana, rosii si putina carne, lua toporisca, un cutit bun si cateva lemne uscate si porneam la drum. “Expeditiile” se lungeau pe masura ce treceau anii si noi cresteam, descoperind mereu locuri si lucruri noi. Ne opream la pranz sa facem un foc la care sa topim slana pe painea cu ceapa tocata. Faceam frigarui din nuiele de alun si porneam focul cu lemnele uscate pe care tata le cara mereu dupa el. Se pare ca niciodata nu stii peste ce lemne dai in padure.
Ca o paranteza mica aici, si in viata se pare ca e bine sa pleci la drum cu un prieten de nadejde pentru ca nu stii niciodata peste ce oameni dai. O paralela pe care am inteles-o mai tarziu.
Bunica ne astepta seara cu mamaliga in straturi sau cu macaroane cu branza si adormeam instant sub plapuma groasa si grea desi era de obicei mijlocul lui iulie.
Imi mai amintesc si doua intamplari hazlii cu padurea asta.
Prin clasa a 3-a sau a 4-a am avut de scris o compunere in care sa povestim vacanta de vara, iar eu am scris despre covorul de frunze uscate din mijlocul padurii, prin care ma tavalisem, iar doamna invatatoare mi-a spus ca am inventat povestea pentru ca vara nu sunt frunze uscate in padure. De parca cineva le strangea.
A doua este din anul de glorie fotbalistica ’94, cand intr-o seara tarzie, tataie m-a luat intr-o aventura la “furat” lemne din padure. Am plecat cu cal si caruta sa adunam lemne cazute din padure, lemne pe care le “ochise” cu ceva timp in urma. Din moment ce am mers “noaptea ca hotii” ma gandesc ca nu avea nici un drept sa le adune, dar eram prea mic sa pun astfel de intrebari. Asa ca am plecat cu cal si caruta si am adunat cateva lemne pe care le-am adus acasa. Cand am ajuns in curte, imi amintesc ca tata era la televizor si se uita la un meci de la cupa mondiala(nu tin minte sa fi fost al Romaniei).
In orice caz, iti multumesc pentru aceasta oportunitate de a-mi reaminti cu placere de tatal meu care intre timp s-a stins si de a-mi purta gandul catre tataie care are acum 94 de ani and still counting.
Sper sa am ocazia sa ii arat candva si piticei mele acele locuri. Sau alte paduri de care sa isi lege amintiri cel putin la fel de frumoase.
Pădurea din spate era cumva pe dealul Cetățuie?
Aham. Fix acolo.
Era o Duminica de vara, treceam in clasa a VII-a și mama a propus sa mergem la pădure, in jurul Bucureștiului nu prea poti numi pădure ce găsești, așa ca am ajuns pe Transfagarasan undeva.
Încă înainte de a pleca glumeam (eu cu frate-meu mai mic cu trei ani decât mi e) ca o da ne întâlnim cu ursul și cum o sa ii dam noi miere și ne hlizeam teribil.
Am pornit și, bineînțeles, am uitat mierea, așa ca am schimbat “planul” și am zis ca nu-i problema, ii dam ursului napolitane 😂.
Am ajuns undeva pe Transfagarasan și între marginea drumului și pădure am oprit și ai noștri au întins pătura, au scos mâncarea și cafeaua. Eu cu Radu (fratele meu) am pornit de-a lungul lizierei pădurii sa culegem flori, mama striga din când in când “Mister Ursu’” ca sa nu ne îndepărtăm prea tare.
Am parcurs cam 30 de metri și când am ajuns in dreptul unei stive de lemne am ridicat ochii și am văzut ursul. L-am prins pe Radu de mâna și am stat nemișcați. Ursul a trecut pe partea cealaltă a stivei de lemne fără sa ne bage in seama și când am văzut ca a trecut de noi am zbughit-o la fuga, dar ca sa nu ii ieșim in fata am pornit in direcția opusa locului unde erau ai noștri. Am ieșit spre alta poienița lângă drum, însă între pădure și poienița era o râpa came de 2m, nu foarte mare, însă in salt am scăpat un țipat. A fost momentul când ursul s-a întors și a venit spre noi. In poienița erau parcări doi soți mai in vârsta și am fugit spre ei spunând ca vine ursul, bineînțeles ca nu su crezut decât când l-au văzut. Am urcat toți in masina lor, o Skodita, dacă va mai amintiți cum erau, însă domnul nu reușea sa o mai pornească. Ursul se apropia.
Ai noștri când au auzit țipatul au pornit pe marginea drumului (distanță era exact de o serpentina) spre noi. S-au gândit ca am dat de vreun șarpe, nicidecum la urs. Ursul era cam in dreptul rapei pe care am sărit-o noi, adica la vreo 10m. Tata a venit la masina in care eram, l-a luat pe Radu in brațe, pe mine de mâna, i-a spus mamei sa pornească încet înapoi către masina noastră și a pornit și el cu noi la pas.
Am ajuns la masina in pas lejer, calm, ursul venea după noi păstrând ritmul nostru.
Am intrat toți in masina, iar ursul a venit și el, s-a urcat cu labele din fata sus la geamul șoferului, tata a claxonat, a pornit motorul și a mișcat masina fata-spate, ceea ce nu i-a plăcut ursului, astfel ca s-a lăsat pe toate patru picioarele zgâriindu masina de sus pana jos cu ghearele. A mers la pătura și a băut cafeaua lui tata prima (a lui era mai dulce 😂), apoi a mamei și între timp au început sa oprească și alte mașini.
Ursul s-a îndepărtat și cam asta a fost aventura de la pădure din acea vara.
Toamna când a început școala, prima compunere era despre vacanța de vara, așa ca amndoi, și eu și Radu am scris despre întâmplarea cu ursul și niciunul nu am fost crezuți. 😂😂
Aleea cimitirului din sat se oprea acolo unde incepea padurea de nuci.
Lasai in urma mirosul de tamaie si paseai printre crengi uscate,urzici si rodul pamantului.
Copaci falnici care-si intindeau ramurile spre cer ca intr-o ruga comuna,veverite curioase si nuci peste tot.
Copil fiind imi imaginam ca in acea padure,lupul nu o mananca pe bunica ,ursul nu este pacalit de vulpe iar Alba ca Zapada venea doar in vizita la pitici.
Asa deasa era padurea de nuci incat te puteai adaposti pe timp de furtuna. Stopii reci de ploaie nu te udau. Ca intr-o catedrala ,gaseai pacea si linistea acolo.
Cand mi-e dor de mine copil ,zic padurea falnica de nuci.
Intre Buzau si Vrancea, pe langa un sat cu nume de scriitor, Silvia vede prima data „padulea”. Are cam 4 ani si un tataie plin de povesti, numa bun de plimbat. Tataie mangaie scoarta copacilor cu mainile si ochii, le spune pe nume: fag, carpen, paltin. Povestile sunt despre cum urca seva si cum se cresc ei unul pe celalalt, ca o familie. Silvia descopera mesteacanul si declara vesel-peltic ca este „a lu’ meu, a lu’ meu”. Primeste cadou cateva frunzulite, pe care le va presa acasa intre foi de caiet. Magia padurii ii coloreaza ochii in verde. Tataie vine de la oras ca sa mai vada padurea de langa sat, cand poate. Mai aduna o cioata uscata cazuta, pe care o va finisa pe fibra pana va iesi un obiect de casa. Bunicul lui tataie tot pe acolo l-a plimbat, printre ciuperci, ferigi, muschi reavan…in padure. Auzi…bunicul, strabunicul…pai tataie nu are varsta, i se pare Silviei cum il vede ea inalt si drept, precum copacii ei.
Silvia are 17 ani. Mai are vacanta din cauza de pandemie, un caiet mai mare de schite si ochii plini de verdele padurii. Tataie nu mai este, dar mestecenii sunt tot aici, iubitii ei. Si cum deseneaza sub zbaterea frunzelor, aude pasii batranilor si copiilor, bucuria pasarilor, mainile mangaietoare ale celor ce au trecut si vor trece pe aici… prin padure.
M-ai facut sa imi aduc aminte de Capela si terenurile de sport. Din ce am auzit ar fi disparut acele terenuri unde imi petreceam cam toate verile.
stateam in blocul cu gladiola