De ce să mint, am râs când am citit acest articol în care Marius își exprimă nedumeriri de genul „nu prea îmi dau seama cum funcționează faza asta, suntem un cuplu, stăm împreună, dar avem banii separați.”. Am râs pentru că nu înțeleg de ce cele două noțiuni s-ar exclude. Unde e problema dacă într-un cuplu fiecare își ține banii separat? Că nu mă prind.

După care am mai râs un pic când a venit cu concluzia: „Când fiecare trage pentru el e cam dificil să vezi cum va arăta viitorul împreună, inclusiv pe plan financiar”. Oare ce-o fi așa de dificil? Că până la urmă, eu îmi câștig banii mei, ea își câștigă banii ei, iar dacă suntem într-un cuplu, aceiași bani pe care-i câștigăm fiecare separat ne vor ajuta să rezolvăm și cu viitorul financiar comun.

Mi se pare destul de desuetă și în neconcordanță cu vremurile o abordare de genul ăsta. Pur și simplu nu înțeleg de ce ar fi în pericol viitorul financiar al cuplului dacă cei doi au fiecare banii lui. Dacă amândoi trag la aceeași căruță nu este absolut nimic în pericol, noi facem cuplul, nu cuplul ne face pe noi. În capul meu, catalogările de genul ăsta sunt din aceeași serie cu zicerile alea bătrânești: “bărbatul trebuie să aducă mai mulți bani în casă decât femeia”. Pe sistemul ăsta, dacă femeia e atât de bună în ceea ce face încât ajunge CEO la vreo multinațională sau își face un business care-i aduce bani mulți, trebuie să divorțezi în secunda doi. Că nu se cade așa ceva, maică. Mda, a sunat secolul 19 și și-a cerut zicătorile înapoi.

Am avut timp să experimentez în această viață și treaba cu banii la comun. Nu zic că e foarte rea soluția, dar poate să duca la frustrări atunci când unul dintre cei doi vrea să cheltuie niște bani, iar celălalt găsește această cheltuială nejustificată. Da, știu, fabulez, în cupluri totul e roz și frumos, nu există niciodată frustrări din cauza banilor cheltuiți de partener. Aham.

Hai că vă explic pe scurt cum stă treaba la noi, adică un cuplu în care există și doi copii. Am pomenit despre copii pentru că tot Marius mai dă un exemplu care m-a lăsat cu gura căscată: „dar când apar copiii ce te faci? Mama plătește pamperșii, tata laptele praf? Mama plătește grădinița particulară, tata cursurile de canto?”. Mă depășește total această ipoteză în care fiecare dintre cei doi ar trebui sa plătească separat partea lui de cheltuieli pentru copii.

Uite cum arată soluția pe care am găsit-o și-am pus-o în aplicare. Mi se pare de departe cea mai eficientă, extrem de funcțională și, mai ales, negeneratoare de frustrări.

Am deschis un cont comun pentru cheltuielile curente, „fixe” cum le zic eu, adică cele care sunt aproape aceleași lună de lună. Cont căruia i-am asignat două carduri, unul stă la mine, celălalt stă la CeaMaiMiștoFemeieDinLume. La începutul lunii, fiecare virăm în contul ăsta comun aceeași sumă. Și de-aici acoperim absolut tot: chirii, rate, întrețineri, interneți, curent electric, abonamente, mâncare, toate cheltuielile școlare și extra școlare ale copiilor, tot, tot, tot. Vi se pare că sună a „mama plătește pamperșii, tata laptele praf”? Că mie nu mi se pare.

Pe același principiu, am deschis și un cont comun de economii. În fiecare lună vărsăm amândoi în el sume egale, doar că spre deosebire de contul pentru cheltuieli, de banii ăștia nu ne vom atinge decât în caz de ceva nasol de tot. Sau, dimpotrivă, în caz de ceva extrem de mișto. Și uite așa am rezolvat și cu „viitorul financiar”.

Și cam astea ar fi sumele care intră în categoria banii noștri, banii familiei cum ar veni. În rest, amândoi facem ce vrem cu ce ne mai rămâne. Dacă ne mai rămâne, desigur.

Nu spun că asta ar fi soluția ideală pentru toată lumea. E foarte posibil să existe oameni care vor să pună la comun toți banii. Foarte bine, bravo lor, dar de aici până la „când fiecare trage pentru el e cam dificil să vezi cum va arăta viitorul împreună, inclusiv pe plan financiar” e o cale extrem de lungă. Să aibă fiecare din cuplu banii lui nu e același lucru cu „fiecare e cu aia a mă-sii și plătim nota jumi-juma când ieșim la restaurant”.

Faptul că sunt într-o relație nu mă reduce pe mine ca persoană, ca individ, la zero. Am și eu nevoie de bucuriile și plăcerile mele pe care mi se pare normal să mi le acopăr din banii mei, nu din banii noștri. Că n-are fashionista nicio vină că eu fumez, de exemplu. Nu vreau să spun aici cam ce sumă dau lunar pe țigări, dar de ce mi le-aș cumpăra din banii noștri?

Și țigările ca țigările, dar poate mi se pune pata să mă plimb pe Transfăgărășan, sau să dau o fugă la Cluj să mănânc un foie gras de stă mâța-n coadă (caz real, dar nu vă spun unde e foie gras-ul), ori să fac o plimbare la Sofia, că e mașina nouă și n-am stare acasă (tot caz real). De ce ar trebui să cheltuiesc din banii noștri pentru că mi s-a sculat mie într-o sâmbătă dimineață să mă plimb 1000 de kilometri?

Sau, și mai și, într-o bună zi mi se pune pe chelie să-mi cumpăr un PlayStation5 sau niște jante beton și am banii ăștia în contul meu. Sau poate vreau s-o duc pe fashonistă într-un city break, și vreau să fie o surpriză, păi aș cam vrea să pot face asta și fără să-și dea seama c-a dispărut o sumă frumușică din banii noștri. Că mie-mi plac surprizele.

N-o mai lungesc, c-ați înțeles ideea. Pe scurt, vreau să pot cheltui oricând din banii mei, vreau să-mi pot satisface micile mele nebunii și plăceri fără să fiu nevoit să întreb pe nimeni dacă pot face asta. Și fără să mă simt vinovat sau să mă gândesc că i-am rupt de la gura copiilor. Că nu i-am rupt.

Cam asta e soluția pe care am găsit-o, soluție care ne permite să avem fiecare banii lui, să existe și banii noștri pentru cheltuielile curente, dar să asigurăm și acel „viitor financiar” comun.

Sunt foarte curios cum se desfășoară lucrurile la voi. Banii la comun sau?