Care sunteți mai vechi pe aici o știți pe Elena. Care nu, o s-o știți acum, pentru că mai jos aveți un articol semnat de ea. Nu cred că-i ardea prea tare de scris zilele astea, dar am rugat-o eu, pentru că experiența ei legată de covid ar putea să mai ajute mulți oameni. Pentru că, da, Elena și familia ei (soțul și copilul) au fost confirmați „pozitiv” la infectarea cu coronavirus.

…

În ultimele 24 de ore au fost 6.481 de cazuri noi de coronavirus, cu peste 1.000 de infecții mai mult decât cu o zi în urmă. Este cea mai mare creștere de la o zi la alta și un nou record absolut al infecțiilor cu coronavirus.

Bună, sunt Elena P. și, împreună cu familia mea, am contribuit la acest record absolut. Iar azi, la rugămintea lui Mihai, vă scriu despre cum au debutat la noi simptomele, despre ce-am simțit și cum ne simțim, despre cum am procedat.

Un scurt preambul

Tata a fost toată viața lui un anti-doctori și spitale. A dus pe picioare toate probleme de sanatate pe care le-a avut. Nu vă gândiți că au fost unele grave. Are două operații pentru care a fost obligat să stea în spital, dar în esență nu lucruri foarte grave. Când a început nebunia cu virusul ăsta, mi-a fost foarte greu să-l conving că trebuie să se protejeze. Nu credea și pace.

Dar cum toată viața, punctul lui sensibil a fost mama, i-am amintit că ea are deja destule probleme de sănătate și că e cazul să se poarte matur. Vorbeam la telefon zilnic ca să-l conving că există mizeria asta de virus, timp în care el îmi spunea că e doar o altă formă de gripă. O bună perioadă de timp m-am tot întrebat dacă nu cumva e mai bine să-l las să creadă ce vrea el. Că poate e o formă a lui de protecție împotriva fricii și poate pentru psihicul lui e mai bine să creadă asta și, de ce nu, poate e mai bine să nu-l înspăimant eu cu cele mai negre scenarii.

Și cumva mă întrebam dacă nu cumva ar trebui să fac același lucru. Nu, nu să renunț la protecție, la măști, la mănuși, la dezinfectant, ci pur și simplu să mă gândesc că e „Doar o altă formă de gripă”. Doar că a venit ziua aia de sâmbătă..

Cum au apărut simptomele?

Brusc. Și relativ la toți trei în aceeași zi. Doar că am avut simptome total diferite.

Initial copilul a făcut temperatură și cam atât în primă fază. Ulterior a avut două zile în care l-a durut capul îngrozitor. El a făcut forma cea mai ușoară. Soțul și-a pierdut gustul și mirosul și a avut puseuri de transpirații abundente, iar eu am avut frisoane, dureri de cap și gât cu o intensitate cam greu de suportat și total diferite față de ce simțisem până atunci.

În ziua aia de sâmbătă au apărut primele semne. Eram la muncă când m-a sunat bărbată-miu că nu mai vine să mă ia pentru că a făcut copilul temperatură. Cum să facă temperatură? De la ce? I s-a-ncis capu’ de la calculator. Dă cu apă caldă pe el, dezlipește-l de scaun și zi-i să lase tastele și să pună mâna pe o carte. Hă hă hă, hă hă hă, dă-i un nurofen și eu iau un Uber.

Când am ajuns acasă nu mai avea nimic. Și așa a fost și peste noapte. Duminică ne-am trezit, am băut cafeaua și bărbată-miu m-a dus la muncă. Când a ajuns acasa m-a sunat că a ajuns ud leoarcă. Te-ai umezit după ce mi-ai văzut mersul de la spate când am coborât din mașină? Iar hă hă hă, hă hă hă, după vreo două ore mă sună că a mâncat și n-are gust. Nici miros. Și are nasul înfundat. Bă, ești copil? Știți, el e mai ipohondru, dacă-i dai o pastilă, trebuie să arunci cutia și prospectul, că dacă apucă să citească reacțiile adverse, s-a terminat, le face el pe toate. L-am liniștit spunându-i că „o fi vreun semn ceva?”. Că acum câteva zile am găsit în cutia poștală un fluturaș cu reclamă la ceva pompe. Pompe de desfundat nasul? Nu, mă, pompe funebre. Mi-a închis și eu mi-am văzut de treabă.

Doar că la puțin timp am simțit cum îmi transpiră fața. Rece. Mi-am schimbat masca și am ieșit afară la o țigară. În timp ce fumam am simțit frisoane pe șira spinarii și pe tibii. De la genunchi în jos, mă treceau niște fiori reci. Până m-am întors în magazin a început durerea de cap. Cum să v-o descriu? Mă durea în frunte, la tâmple, în ceafă și în spatele ochilor. A început ușor ca o durere surdă, mai mult o simțeam ca o presiune. Parcă cineva îmi umfla pielea de pe cap. L-am sunat pe sefă-miu să-i spun că ceva nu e în regulă cu mine și că plec acasă. Pleacă și mă anunți cum ești.

A venit bărbată-miu și m-a luat. Avea o pătură în mașină pe care am pus-o pe mine și a pornit căldura. Am ajuns acasă, în față blocului și-mi era frică să cobor din mașină, să nu mă ia iar frisoanele. În mai puțin de două ore m-a luat usturimea în gât. Și o durere cumplită. Atât de tare era durerea în gât, că atunci când înghițeam mă chirceam toată. În noaptea aceea m-am trezit de câteva ori că să scuip pentru că nu-mi puteam înghiți saliva. Și au continuat frisoanele.

Ce am făcut?

Luni am sunat la medicul de familie și ne-a spus să sunăm la 112. Am sunat, am fost transferată către salvare și mi s-a spus că trimite o echipă să ne testeze. Până atunci și până o să primim rezultatul, sub nicio formă nu avem voie să ieșim din casă. Am tot crezut că echipajul urma să vină în aceeași zi. Adică luni.

Cum era aproape să treacă ziua de luni și nu apărea nimeni cu testele, am început să căutăm pe net dacă ne putem testa undeva la particular. Cumva voiam să aflăm mai repede dacă da sau nu. Am găsit o clinică care făcea testarea la domiciliul solicitantului, contra unei sume de bani care implica transportul și bineînțeles pretul testului. Urma să sunăm dimineață pentru programare.

Doar că în noaptea de luni spre marți, copilul a făcut iar temperatura, așa că pe la 6 dimineața am sunat iar la salvare, urlând că am un copil în casă și că am nevoie să trimită pe cineva pentru el. M-a transferat iar către salvare, dar de data asta m-a anunțat că voi intra greu în legătură cu salvarea, că voi aștepta circa 30 de minute și-mi recomandă să pun telefonul la încărcat și să-l trec pe difuzor.

38 de minute mai târziu mi-au răspuns cei de la salvare, că echipajul ajunge în cel mai scurt timp și să stăm liniștiți acasă. Acasă stăm, numai să vină mai repede. Simțeam că suntem infectați. Copilul simțea și el. Doar bărbată-miu spera într-un „rezultat negativ. Aveți o răceală de sezon.” Am făcut și pariu. Eu am zis ca avem covid, el a zis ca nu. Acum are să-mi dea 100 lei. La salar.

Așa, să revenim. Marți a ajuns și echipa cu testele. Un tip și o tipă, echipați exemplar, foarte deschiși și cu răspunsurile la ei, cu testerele sigilate și cu niste formulare pe care trebuie să le completăm fiecare. Am bifat căsuțele cu simptomele individuale și dacă știm de unde am luat netrebnicul de virus, dacă am călătorit în zone roșii. Nu, nu știm de unde l-am luat. Este clar că unul dintre noi l-a adus acasă. Copilul a fost online la școală de la început, de ieșit afară nici nu se punea problema. Avea cel puțin o lună de când stătea numai în casă.

Probabil eu l-am luat. Un moment în care am lăsat garda jos și a fost suficient să ne pricopsim cu el. Poate când mi-am luat covrigul ăla și de rușine că plătesc cu cardul 1 leu, am ales să plătesc numerar și să iau restul. Iar imediat după să mănânc covrigul. Sau atunci când afară la țigară mi-a cerut o tipă bricheta și i-am dat-o. După care am bagat-o în buzunar și am folosit-o iar și iar fără s-o dezinfectez și fără să mă spăl pe mâini? Cine știe?

Par gesturi normale într-o lume normală, nu? Sau poate soțul? Mâna pusă undeva și dusă imediat la ochi, habar nu avem. Cât despre circulația noastră într-o zonă roșie, am râs și i-am zis tipei de la salvare: doamnă, stăm in Bucuresti. E zona roșie deja. Bifăm că am circulat, da? Da, bifați.

Miercuri am sunat la DSP să vedem dacă au ieșit rezultatele. (Aveam de luat 100 lei, vă amintiți?). Nu, n-au ieșit pentru că abia azi dimineață au ajuns testele dvs la noi. Mâine avem rezultatele și vă anunțam. Joi când m-am trezit aveam deja 3 mesaje cu rezultatele noaste: Pozitiv! Pozitiv! Pozitiv!

Am anunțat medicul de familie și cum niciunul dintre noi nu semnalase probleme respiratorii sau temperatură crescută, nu am primit reteta cu antibiotic. Doar două tipuri de vitamine și niște antitermice. Aș vrea să nu însistați cu rețeta pe care am primit-o. Pentru că e strict pentru reacțiile noastre la virus.

Cum ne-am simțit?

Vinovați. Pentru copil. Pentru că l-am izolat ca să-l protejăm, ca mai apoi să… facă temperatură.

Și speriați. Pentru că atât cei de la DSP cât și medicul de familie ne-au spus că reacțiile se pot schimba de la o zi la alta și să fim cu băgare de seamă la toate transformările care teoretic ar trebui să apară. Și au apărut. Într-o zi te doare capul, tare. Apoi te ia gâtul. Și urechile. Ca a doua zi să ai o durere generală a corpului. Nu te tin genunchii, te dor coatele, gleznele, brațele. Te doare carnea efectiv.

Apoi vin zile în care te doare în piept sau în spate când respiri. Și după, brusc, vine o zi in care nu mai ai absolut nimic. Mănânci fără să te forțezi și chiar simti senzația aia de foame și poftă. Iar apoi dispare starea asta de bine și te ia somnul. Din nimic. Ti se usucă buzele și gâtul. Și bei apă. Multă. Te duci la toaletă la fel de mult. Noi avem dozator de apă în casa de câțiva ani. De luni până joi am băut 60 de litri de apă. Pare așa un șir continuu de zile fiecare cu surpriză ei.

Ce facem acum?

Ne urmărim reacțiile și stările. Ne întrebăm într-una „cum ești?” pentru că nu vrem să fie mai rău decât acum, ne invităm unul pe altul la masă, dar niciunul nu simte că trebuie să mănânce. O facem conștient pentru că luăm medicamente și pentru că avem nevoie de putere să ne reluăm activitățile după perioada asta. Ne sună prietenii și colegii de muncă cu aceleași întrebări, se duc la cumpărături pentru noi. Și așteptăm să vedem cum ieșim din treaba asta și pe termen lung care vor fi urmele lăsate în organism.

N-o să încep acum cu sfaturi „Protejați-vă! Purtați masca! Spălați-vă pe mâini!”, că e din ce în ce mai clar că fiecare face ce vrea. Ci o să-i invit pe cei care nu cred că există acest virus la un pahar cu apă. La mine acasă. Să bem ca frații din același pahar, că tare-mi sunt simpatici.