Sâmbătă am dat o fugă pe Transfăgărășan. Mulți de pe aici mi-ați spus cum că ar fi fost o alegere neinspirată, că aglomerație și trafic de parcă eu n-am internet și nu știam unde mă duc.

Well, una peste alta a fost una dintre cele mai inspirate ieșiri din ultima vreme, pentru c-am prins Dealul Negru liber la întoarcere (liber, adică fără ambuteiaje și stat pe loc), iar Dealul Negru este unul dintre traseele mele preferate. Pentru că-i știu fiecare milimetru, deci pot să dau în mașină cât poate ea să ducă. Prin urmare, cum ar spune spiritele libere și inițiate, călătoria a contat mai mult decât destinația. Meam, cum am dat-o p-asta.

Revenind. Am ajuns la Bâlea Lac unde totul, dar totul era o parcare imensă. Pentru că singurele parcări pe bune din zonă erau deja full, lumea își lăsa mașinile care pe unde se putea. Cu chiu cu vai am reușit să găsesc și eu un loc (în afara caraosabilului) la vreun kilometru și jumatate sau chiar doi de Bâlea lac. Nu glumesc, dacă n-aveam setat în cap că trebuie musai să văd lacul ăla, nici măcar nu mai opream, îmi vedeam liniștit de drumul spre Sibiu.

Așadar am parcat, am făcut o veșnicie până la lac și cu asta s-a cam terminat șmecheria, nu prea mai aveai ce să faci în zonă. Adică de avut aveai, dar nu în condițiile alea. Fraților, nu că era plin de oameni care se mișcau brownian în toate direcțiile, era agomerație ca la metrou la Unirii, dimineața la ora 8.30, de-a trebuit să-mi pun mască chiar dacă eram în aer liber.

Mă pregăteam s-o iau la pas spre mașină, când mi-am dat seama că pe lângă grămada aia de oameni care se călcau în picioare, mai există o chestiune care mă tulbura profund: mă trecea rău pipi. Bă, dar rău.

Inițial m-am gândit c-o rezolv eu undeva pe drum, la prima bezinărie, dar, după o scurtă și matură chibzuință, mi-am zis că la cum se prezintă situația există mari șanse să dau de ambuteiaje. Și cum nu e prea plăcut să stai în coloană în timp ce vezica ta zbiară „vreau să fac pipi ACUUUM”, concluzia logică a venit singură: trebuie s-o rezolv aici, la Bâlea.

Și cum Universul lucrează pentru oamenii puternici și hotărâți, nici nu terminasem bine cu acest gând, că mi-a răsărit în cale ditamai wc-ul public. Iată, ce ușor a fost. Am zâmbit satisfăcut și mă pregăteam să intru, când am dat cu ochii de plăcuța pe care scria mare, foarte mare: taxă de intrare 3 lei.

Atunci m-a fulgerat un gând sinistru care m-a cutremurat din cap până în picioare: coae, ți-ai lăsat în mașină banii și cardul. Iar mașina, remember, era cam la vreo doi kilometri distanța. Am murit și am înviat în același timp.

Cu spectrul unui dezastru care deja se prefigura înaintea ochilor, m-am dus spășit la doamna care lua banii la intrare:

– Doamnă, mi-am uitat banii în mașină și fac pe mine rău de tot.

Femeia se uită la mine și ridică din umeri:

– Îmi pare rău, dar nu pot să vă las, am aici numărător pentru persoanele care intră.

Și-mi arată o chestie gen turnichet de metrou, după care a continuat sfătos:

– Mergeți la mașină și luați-i.

– Credeți-mă, nu am cum, mașina e parcată la mama naibii. Fac o oră dus și întors.

– Nu pot să vă ajut, că mă controlează și pe mine.

La auzul acestor minunate cuvinte, cred că-mi picase de tot fața, că femeia s-a uitat la mine și-a zis mai așa, mai cu jumătate de gură:

– Dacă-mi promiteți că treceți mai încolo și mi-i dați, vă las.

Bănene, pe loc au început să se lupte binele cu răul în capul meu. Vă dați seama că era cel mai simplu lucru din lume să zic „da, doamnă, promit că vin mai încolo și vă dau banii”, doar că știam extrem de bine că asta ar fi fost imposibil. Moamă, câta mai frământarile aveam în creier, nici nu vă puteți imagina. Până la urmă cred că a învins binele:

– Doamnă, nu vă pot promite că mă întorc, asta ar însemna să vă mint și nu vreau. N-am cum să mai vin aici încă o dată.

Și atunci s-a produs miracolul. Doamna aproape c-a ieșit cu jumătate de corp din ghereta aia în care stătea și mi-a făcut un semn discret spre partea dreaptă:

– Bine, mergeți, intrați pe aici prin spate.

Și a tras de un fel de prelată pe sub care m-am strecurat în timp ce vezica mea dădea ulimele semne de supraviețiuire. Pe când intram în cabină, a mai strigat o dată scurt după mine:

– Să ieșiți tot pe aici.

Să vă dea ăl de sus sănătate, doamnă, că după ce-am ajuns la mașină și-am plecat, imediat am intrat într-un ambuteiaj în care am stat aproape o oră, chestie care nu știu cu ce rezultate s-ar fi soldat dacă nu mă lăsați să intru.

Morala poveștii vă las s-o găsiți singuri.