Fetele au rău de mașină. Toate trei. Doar că, spre deosebire de distinsa lor mamă care are rău doar când mai scap io piciorul în accelerație, mini-fashionistele au rău din ăla pe bune. Gen, poți să conduci 400 de kilometri și să nu aibă nimic sau poți să pleci până colea la Cernica și să vomite de două ori. Fiecare. Chestie de noroc, vă zic.

Doar că pentru mine e ușor frustrantă toată treaba asta. Pe motiv că pentru mine condusul e o plăcere, doar că e o plăcere dacă mă mai dau și io la mașină. Chestie care, când sunt cu cele trei grații, nu prea se mai intâmplă, din motivele enumerate mai sus. Practic, când sunt fetele în spate, îmi adaptez stilul de condus de poți să pui un pahar cu apă pe plafonul mașinii și-o să-l găsești tot plin la destinație. Iau curbele atât de lin c-ar putea dormi în mașină și-un pui de urs panda nou-născut, accelerările bruște sunt ceva de care îmi amintesc cu nostalgie, cât despre depășit viteza legală, nici pomeneală. Bine, eu oricum nu depăsesc viteza legală, ziceam doar așa.

Ei, tocmai pentru a nu lăsa aceste frustrări să facă pui, am convenit de comun acord că măcar o dată la două-trei weekenduri să mă urc în mașină și plec singur de nebun, pe unde am io chef, ca să pot conduce cum vrea mușchiulețul meu de Lewis Hamilton amator. Înțelegere care face adevărate minuni pentru căpuțul meu, e terapie curată.

Și uite așa se face că exact acum, când citiți aceste minunate rânduri, fratele vostru este în drum spre Transfăgărășan. Singur singurel. Chestie care mă umple de o liniște interioară de nedescris. Vă spun, e ca și cum mi-aș redescoperi sinele exact în ziua în care mi-am curățat ciacrele cu puterea gândului sau ceva.

Ar exista totuși și un norișor, o mică umbră care planează asupra fericirii neasemuite de astăzi. Știți, în ultimii ani, am mai fost de două ori pe Transfăgărășan. Tot așa, să mă plimb, dar și cu scopul nemărturisit de a vedea lacul ăla de la Bâlea Lac. Doar că, să vedeți întâmplarea naibii, de fiecare dată am plecat de acasă pe soare și când am ajuns sus, la Bâlea, erau nori și ceață de nu vedeai la doi metri, de-am ajuns să mă întreb dacă a văzut cineva vreodată nenorocitul ăla de lac.

Și de-aia voiam să vă rog să-mi țineți pumnii, că dacă nici azi nu-l văd, o să ajung la concluzia că nu l-a văzut nimeni niciodată, prin urmare nu există. Fix ca covidu’.