Mă uitam aseară într-o doară la o mizerie de serial, ceva cu soarele care la primul răsărit urmează să omoare toți oamenii de pe planetă și niște unii care fugeau cu un avion ca să scape de treaba asta. Pe scurt, ceva rău de tot și îngrozitor de prost. Nu mă întrebați de ce mă uitam, că n-am vreun răspuns logic.

Cert e c-a trecut una dintre fete prin fața televizorului, i-a căptat ceva atenția și-a rămas așa, în picioare, uitându-se, preț vreo două minute. Suprinzător, dar părea chiar fascinată de acțiunea de pe ecran. La un moment dat, după ce se prinde despre ce e vorba și cam ce vorbesc ăia de pe ecran, se întoarce dezorientată spre mine:

– Asta s-a întâmplat cu adevărat? O să murim toți?

– Nu, zic eu pe un ton calm, liniștitor, e un doar film, n-are cum să se întâmple asta cu adevărat.

– Ce bine…

Hopa, îmi spun în gând, ia uite dom’le un copil cu suflet nobil, un copil interesat de soarta planetei și de soarta noastră, a tuturor, în general. Dar n-apuc să-mi duc gândul la capăt sau să mi-o imaginez ca pe noua Greta Thunberg, că vine continuarea, vine upercutul decisiv:

… că sunt prea frumoasă ca să mor.

Și-a ieșit din cameră cât eu încă mai aveam gura căscată.

P.S. În caz că interesează pe cineva serialul despre care zic, “Into the night” se numește el, e pe Netflix și aveți un trailer mai jos. Cine știe, poate vouă vă place, nu trebuie să vă luați după gusturile mele dubioase.