Am să vă spun atât: fetelor (și nu numai), dacă aveți vreun Gigel în viețile voastre, dacă recunoașteți comportamentul din textul de mai jos, trebuie să faceți ceva cât nu e prea târziu. Și acum vă las cu acest articol, scris de Maria, care mie mi-a ridicat părul pe mâini.

Gigel era băiat mișto. Când prietena mea l-a cunoscut, era timid, manierat și suprinzător de politicos. Intuitiv. Era romantic și îi dedica poezii. Nenumărate flori. Îi gătea. O susținea în cele mai curajoase încercări și vise. Nu era tocmai un bărbat frumos, și știu că există femei pentru care ăsta e un “defect”, dar noi n-am fost niciodată “genul”. L-am plăcut pe Gigel. Ea era fericită. L-am adorat pentru asta.

Gigel venea după ea la cumpărături, pentru că “o lady nu cară plase de plastic, not on my watch!”. Gigel își spăla vasele și își călca hainele, pentru că “nu mi-am luat menajeră!” și propunea întotdeauna varianta vreunui restaurant boem, pentru că era târziu, iar ea era obosită și “dacă vreau bucătăreasă, pot să angajez oameni pentru asta”. L-am plăcut și mai mult pe Gigel. Ea era jignitor de fericită.

Au trecut lunile. Gigel era sufletul petrecerii și avea grijă să nu ne lipsească nimic atunci când ne vedeam “că între fete”. Ne făcea cel mai bun frappe, ne făcea să râdem și apoi ne lăsa cu ale noastre.

Gigel nu se enerva niciodată și nu făcea crize, circuri sau spume din te miri ce. În cel mai rău caz, rămânea îmbufnat în colțul lui și discutau, că doi prieteni buni, despre vreun ceva care îl deranjează sau îl rănește. Un acel “ceva”, de exemplu, a fost când mi-a venit gagica la o petrecere de Halloween încheiată până în gât, în loc să poarte ce stabilisem că poartă. Am aflat că decolteul cu care voia să plece de acasă îi crea un disconfort lui Gigel. Manifestat foarte calm, copilăresc și stângaci, dar totuși existent. Chiar drăguț, a trebuit, cumva, să îl ghicească. Ăsta a fost primul steguleț roșu. Dar ea era fericită.

Au mai trecut niște luni și cariera ei “decolase” bine de tot. Dar asta venea la pachet cu ore suplimentare, sâmbete în fața ecranelor, multă muncă și o perioada cu relativ puțîn timp liber și mult mai puțină disponibilitate. Pe Gigel îl nemulțumea într-un mod foarte prietenos, patern și grijuliu treaba asta. Să nu te obosești prea tare. Să nu suferi. Nimic nu merită. Aș vrea să fii fericită. Să nu cumva să ajungă surmenată fata. El face mulți bani. Destui. Poate…? Poate ea ar trebui să ia o pauză. Ești femeie. Meriți mai mult. Te iubește. De aia și numai de aia e îngrijorat. Hai, ia o pauză. El face oricum mulți bani. Destui. Ăsta a fost al doilea semnal de alarmă. Ea era fericită.

După vreun an și jumătate, îmi povestea despre niște prietene comune, cu care împărțeam de obicei frappe-ul împreună, că încep să i se pară îngrozitor de false. “Încearcă prea mult, mă-nțelegi? Unde mai e misterul? Feminitatea? Aici are Gigel dreptate! O femeie frumoasă e aia naturală!”. M-am uitat lung la ea. Arăta bine, tenul era curat și nici urmă de cearcăne. Dar nici de orice altceva. Și avea gagica asta un par, de ți-era mai mare dragul să te înfigi în el! Acum era strâns la spate, fără artificii, fără nelipsitele mărgeluțe colorate, tern și parcă prea normal, cumva. Am rugat-o să îmi împrumute tușul ei de ochi, dacă tot veni vorba, că îl lăsasem în cealaltă poșetă. N-avea. Dar se simțea mult mai bine de când a devenit “naturală”. Lui Gigel îi plac fetele naturale. Și are dreptate. Se simte mult mai frumoasă de când e așa. Ăsta a fost al treilea mare semnal de alarmă. Ea, nimic. Era fericită.

Se întâmpla cumva, apoi – nu știu cum, dar “ca un făcut!”, așa – ca Gigel să programeze câte o ieșire romantică, un weekend la munte sau un bilet la “piesa aia pe care mi-am dorit tot timpul să o văd!” de fiecare dată când era vorba de vreun weekend între fete sau vreo petrecere în pijamale, care de obicei se întâmplau la mine acasă. Sau să fie “prea mult zgomot și suntem prea obosiți” în birtul ăla blană în care mergem cu toatele, tradițional, la intervale regulate. A întrebat o prietenă de ce vorbește la plural. “Obosiți?”. Era seară noastră obișnuită între fete. Gigel nu fusese, oricum, invitat. Ea era în continuare fericită. Intimitatea căminului e de preferat, oricum, chestiunilor superficiale de genul ăsta. Numai că nu era vorba despre asta.

În aceeași luna, am ajuns la o discuție surprinzător de neplăcută despre băieții din gașcă sau din alte zone de prietenie (foșți colegi de liceu, prieteni din copilărie, colaboratori etc) și despre cum și-ar dori ea că toți ăștia să înceteze să o mai sune. Ce-i aia, să suni o femeie cu care n-ai treaba, de exemplu, duminică seară? Vezi tu, pe Gigel îl deranja. Și el e un băiat mișto. N-a zis mare lucru, dar “văd pe el că îl doare, înțelegi? Și el nu comentează nimic, săracul, dar nu îmi place să fac lucruri care să îl doară”. Vai. Bietul Gigel. Te sună colegul de banca din liceu să îți povestească ce-o mai făcut mă-să, care te îndopa cu mâncare bună la fiecare vizită ca pe o fiica, iar Gigel suferă pe tema asta. Să mor de milă lui Gigel, nu alta!

Ăsta ar fi trebuit să fie următorul mare steag roșu pe care să scrie cu litere de-o șchioapă “alarmă”. Ghici ce? N-a fost. N-o luam personal. Nu e gelozie. E introvertit Gigel. Și cu cicatrici. Și te iubește. Și ai familie acum. Eșți fericită. Noi am început să îți spunem agasant că nu e ok. Ne-am transformat în alea “false”. Eram invidioase. N-am putut să ne bucurăm pentru fericirea ta.

Sunt aproape doi ani de când gagica își ia bătăi sistematic. Încasează pumni și picioare mai ceva ca Stallone în filmele de profil și trăiește într-o teroare greu de descris. E greu să plece. N-are job, n-are bani – că era păcat să se chinuie fata, nu-i așa? N-are prieteni bărbați care să îl calce pe cap în retur pe Gigel – îl rănea să își cultive și să își “întrețînă” prieteniile, nu-i așa? N-are curaj. Încearcă. O va face. E în punctul în care știu clar, deja, că e pe drumul bun. Numai că treaba asta a costat-o doi ani mizerabili din viață.

E o tipă deșteaptă. De-aia am și scris despre asta. E una dintre cele mai inteligente femei pe care le-am cunoscut vreodată. Și mai are o calitate pentru care o invidiez, recunosc: n-am văzut pe nimeni atât de descurcăreț. Cu asta poți să te duci până la capătul lumii, fără bilet de întors și fără un cent în buzunar, și știi că veți fi în regulă. A citit biblioteci întregi. A fost incredibilă, pe plan profesional. E o tipă enervant de deșteaptă.

Deci nu despre asta e vorba, de fapt. Trist, nu-i așa? Dacă citești asta și recunoști vreun steag roșu în propria ta viață, și constați că ai trecut peste el lejer, fără să ți se aprindă toate beculețele care să te avertizeze că treaba pute, te rog, ia-te și du-te la un psiholog. Identifică-ți problemele, nevoile, cicatricile pe care se bazează tratamentul abuziv, în orice formă s-ar manifestă el, și rezolvă-ți slăbiciunile astea. Asta nu te va face să fii o femeie slabă. Sau una mai puțin deșteaptă.