Mdeci, megaimaju’ ăsta mic de unde m-am mutat promite foarte mult, vă spun. Ia fiți atenți aici.

În timp ce eram la casă și-mi scana fata aia produsele, a intrat un cetățean vorbind extrem de tare la telefon. A deschis cu aplomb ușa, care e exact lângă case, tunând:

– Tu esti bolnav închipuit, nu ești bolnav adevărat.

N-am aflat niciodată dacă interlocutorul lui era sau nu de aceeași părere, pentru c-a fost întrerupt brusc:

– Stai un pic.

Rețineți că eu eram la casă, că mi se scanau produsele, că d-astea ce face omul la casă, da?

Ei, chestia asta se pare că nu l-a influențat în vreun fel pe noul venit care m-a ignorat suveran, s-a uitat la vânzătoare și-a cuvântat aprig:

– Țigări să-mi dați.

Eu eram așa într-o stare de semi-șoc, îmi venea să și râd, îmi venea să mă și enervez. Dar lăsați-mă pe mine, trebuia să vedeți cum a rămas biata casieră. Cum să vă explic eu vouă? Ați văzut vreodată un câine care stă în aret? Fix așa rămăsese și săraca femeie, cu o mână pe caserola mea de roșii și cu cealată în aer. Până la urmă, s-a regrupat cât de cât și-a îngăimat:

– N-am terminat cu domnu’.

Și-a arătat cu capul spre mine. Ăla s-a uitat la ea cu silă, la mine cu și mai mare silă, a dat să mai spună ceva, dar a renunțat și-a ridicat cu scărbă din umeri:

– Ț-ai dreacu’.

A întors spatele și, exact când ieșea, a pus telefonul din nou la ureche:

– Bă, ți-am zis, tu nu ești bolnav adevărat, ești bolnav închipuit.

(23 ianuarie 2020)