Duminica trecută (nu ieri, ailaNtă dumincă) tot ce-mi doream mai mult de la viață era să termin niște treabă pe care o aveam în oraș, să trec pe la cuplul regal să verific dacă au tot ce le trebuie, după care să mă întorc acasă, să dau drumul la un serial și să mă prăvălesc pe canapea în fața televizorului.

Zis și făcut. Prima parte mi-a ieșit absolut impecabil. Am rezolvat ce aveam de rezolvat, trecut pe la birou, ajuns acasă, dat drumul la Netflix și prăvălit pe canapea. Totul era minunat, viața mea părea sa fie făcută din norișori de vată de zahăr roz din care mușcă delicat un îngeraș care cântă încetișor la harpă.

Doar că totul a durat fix cinci minute. Îngerașul s-a oprit din balotat vată de zahăr în momentul în care ecranul tv-ului a înghețat și un fior fierbinte m-a trecut din vârful capului până pe șira spinării: să vezi c-a picat netul. Chestie pe care am și comunicat-o cu voce tare. Regina fashion-ului, care exact în acele momente de grea cumpănă nu se afla în raza mea vizuală, m-a auzit și m-a liniștit degrabă:

– Cred c-a picat pentru c-am scos eu un ștecher din priză. Vreau să-l șterg, că e murdar.

Înțelegeți? Aveam un ștecher murdar în casă, chestie peste care delicata ființă care mi-a răpit inima n-avea cum să treacă. Ce să mai zic? Am tăcut și-am așteptat să-l șteargă, sau să-l spele, sau ce-i făcea ea acolo.

Totuși, un sfert de oră mai tărziu, nu m-am putut opri să nu gândesc „moamă, dar murdar mai e ștecherul ăla”, așa că m-am extras, cu greu, de pe canapea și-am purces să văd cu ochii mei cum arată un ștecher care are pe el un strat de noroi de dimensiunea munților Măcinului.

Din nefericire, în loc de un ștecher murdar, imaginea pe care am găsit-o la fața locului nu avea darul să mă încurajeze prea tare: regina fashion-ului ținea în mână ștecherul, acum mai curat decât halatul unui chirurg care se pregătește să intre în blocul operator, și clătina din cap într-un mod care nu-mi plăcea deloc. Iar cele mai negre temeri ale mele au fost confirmate în momentul în care a început sa și glăsuiască suav:

– Cred că nu mai merge.

– Ce nu mai merge? Am întrebat refuzând să accept răspunsul pe care-l simțeam cu toată ființa mea venind.

– Netul. Cred că nu mai merge netul din cauza ștecherului.

Cuvinte care au avut darul să-mi prăvălească lumea mai repede decât s-a dus naibii Atlantida. Cred că asta simți când ți se apropie sfărșitul, vă spun.

După ce-am reușit cu chiu cu vai să trec de faza de negare a cumplitului adevăr, am luat taurul de coarne: am băgat ștecherul ăla în priză cu mâna mea, pentru că, evident, dacă-l băgam eu n-avea cum să nu meargă. Dar, să vedeți ce, jegul ăla de ștecher, deși acum era incredibil de curat, n-a vrut să meargă nici vârât în priză cu propria-mi mână.

Doar că eu nu sunt genul care renuntă așa, din prima. Pentru că aveam de-a face cu o priză dublă, m-am uitat la regina fashion-ului cu privirea aia pe care i-o aruncă profesorul de matematică corijentului clasei și, cu un gest ferm, decis, dar și elegant, am băgat adânc ștecherul în celălalt locaș.

Ne-no-ro-ci-re! Mizeria nu voia să meargă nici acolo. Ștecherul rânjea satisfăcut, iar internetul meu era mai mort decât cei mai morți dinozauri de la Antipa. Duminica mea cu îngerași, nori și vată de zahăr tocmai se dusese pwlii de suflet.

Așa cum desigur vă imaginați, netul n-a mai vrut să meargă, indiferent de câte ori am băgat si-am scos ștecherul cel curat când într-o parte, când în cealaltă a prizei duble. Cu o ultimă speranță-n suflet, am verificat priza cu o veioză ordinară. Care veioză mergea brici, deci am tras concluzia inevitabilă că precis s-a stricat ceva pe la echipamentele celor de la rds. Așa c-am fost nevoit să apelez la singura soluție pe care o mai aveam la îndemănă, cea pe care n-aș fi vrut s-o iau în considerare cu jumătate de oră înainte, pe când îngerașul ăla belit încă mai lălăia la harpă: să sun la ăia de la digi, ca să trimită pe cineva.

Optimist incurabil cum mă știți, eram aproape convins că un băiat de-acolo se va urca în mașină și va pleca spre mine cu viteza luminii, fiind pe deplin conștient că n-are cum să mă lase fără Netflix într-o duminică seara. Surprinzător, așa a și fost, doar că nu duminică seara, ci luni. Tot seara.

A venit tipu’ de la net, a intrat în casă, a aruncat un ochi critic la cabluri, unul și mai critic la router, a ignorat ștecherul blestemat care lucea alb imaculat de sub masă și-a întrebat chirugical:

– Unde e echipamentul de la noi?

– Sus pe casă.

Aici , drept să vă spun, am simțit că nu i-a picat foarte bine informația, dar s-a dus omul să se urce pe casă, ce naiba să mai facă? Oricum n-avea de ales, eram hotărât să-l leg de calorifer și să-l sechestrez la mine, până o să simt din nou netul curâgând prin cabluri ca cascada Niagara într-o zi cu ploi torențiale. Cinșpe minute mai târziu, după repriza de alpinism utilitar nedorită, a intrat din nou în casă cu o față care nu prevestea nimic bun:

– N-am curent în echipament. UNDE E PRIZA?

Acolo! I-am indicat cu arătătorul locul de sub masă în care ștecherul își comisese odioasa crimă și-am continuat sigur pe mine:

– Dar să știți că nu merge, am încercat și eu.

S-a băgat tipul de la cablu sub masă, a luat ștecherul în mână, i-a aruncat o privire scurtă, dar plină de dispreț și l-a băgat în priză. Moment în care, miracol, a început să meargă netul.

Nu vreau să știu și mi-ar plăcea sa nu aflu niciodată cam ce-a scris omul nostru în raportul de după terminarea intervenției.