Probabil știți deja cu toții despre ce s-a întâmplat cu bietul urs din Harghita, n-am să mai vorbesc și eu despre asta. Oricum, nici măcar n-am văzut imaginile pentru că nu pot, fizic nu pot. Când îmi apăreau în feed, scrolam peste.

Altceva vreau să vă zic. Știți care e de fapt problema? Problema e că bietul animal pe lângă c-a avut ghinonul să fie lovit de o mașină, i s-a mai întâmplat și duminica.

Or numai cine n-a avut de-a face cu aparatul birocratic nu știe că funcționarii publici nu pot să tragă nici măcar o bașină fără ca flatulența să nu le fie aprobată, regulamentar, pe scară ierarhică. Să ne înțelegem, chiar dacă ar fi avut o procedură intitulată exact „Ce măsuri trebuie luate în caz de urs care agonizează pe un drum public din România” tot n-ar fi făcut nimeni nimic. Pentru că nu aplici tu procedura așa de capul tău, fără aprobarea superiorului ierarhic.

Iar superiorul ierarhic are și el superiorul lui și tot așa până în vârful lanțului trofic numit „aparat birocratic al statului român”. Și ăștia toți se odihnesc duminica, nu stau să ia decizii legate nici de vreun urs, nici de nimic altceva. Se ghidează după principiul „orice ar fi poate să aștepte până luni, că nu moare”.

Degeaba l-au demis pe prefectul ăla, că nu acolo e problema, problema e la sistem în sine, la tot aparatul birocratic de stat, plin de funcționari angajați pe niște criterii care nu au nimic de-a face cu competența sau profesionalismul. Oameni care nu vor lua niciodată vreo decizie de capul lor, de frică să nu-și piardă locul de muncă, chestie care pentru ei ar fi echivalentă cu finalul. Cam câți credeți că ar supraviețui la un angajator privat, după o viață întreagă de cărat hârtii și frecat menta?

Singura soluție care ar da rezultate reale ar fi să-i dai pe toți afară, băi, dar pe toți, și să angajezi alții în locul lor, dar doar prin concurs. Până nu se va întâmpla asta, vom mai asista la povești triste precum cea de duminică. Uneori cu animale, alteori cu oameni, după cum ne-o fi norocul.

Am facut și eu greșeala să sun la niște autorități din astea de-ale minunatului stat român într-o vineri pe la ora 15.00. Știți care a fost primul lucru pe care l-a întrebat cucoana aia care mi-a răspuns? „Dumneavoastră știți cât e ceasul?” No fucking joke, îi am martori pe toți colegii mei care asistau la discuție.

Vă zic, dacă cineva ar vrea să atace România ar trebui s-o facă într-o vineri seară, după ora 16.00. Până luni dimineață, când se întorc la muncă bugetarii din aparatul funcționăresc, am fi gata cuceriți. Iar dacă ăia au inspirația să ne atace de un 1 Mai, cu punte peste vreun weekend, ar avea timp căcălău să ne schimbe și numele țării și moneda națională.

Râdem-glumim, dar trăim în țara în care dacă un polițist asistă la un jaf, la o tâlhărie, la ceva nasol, la o situație care ar impune folosirea armei din dotare, în loc să scoată pistolul și să-i ciuruiască lejer p-ăia, o să se cam gândească de cinșpe ori dacă are chef să completeze zeci de declarații sau să stea pe bară câteva luni până se lămuresc superiorii lui dacă avea sau nu dreptul să folosească arma.

Nfine, ca să încheiem, poate ca bietul urs ar mai fi avut o șansă dacă nu era weekend, dar așa, să zicem merci că nu l-a lovit mașina vineri.

P.S. Știu că și medicii, și pompierii, și profesorii, și alții care chiar fac treabă sunt tot funcționari publici. Textul de mai sus nu se referă la ei, ci strict la cărăușii de hârțoage de prin ministere, administrații financiare și alte instituții ale statului în care se nasc adevărați campioni mondiali la solitaire.