Am zburat la Paris într-un avion plin de francezi, nu cred că eram zece români cu totul.

Ok, n-au aplaudat la aterizare, dar, în rest, am asistat siderat cum aproape toți cetățenii degrabă iubitori de Liberté – Égalité – Fraternité se ridică de pe scaune pe când abia pusesem roțile pe pistă, de zbierau însoțitorii de zbor, ca apucații, prin tot avionul: “Asseyez-vous, asseyez-vous”.

Tot cam pe atunci și-au pornit telefoanele și-au început să vorbească, pentru că, na, aveau chestii importante de comunicat cât încă se rula. După care, au mai făcut și coadă, cu bagajele în mâini, așteptând să se deschidă ușa avionului.

Probabil, dacă lucrurile ar fi stat invers, cu niște francezi nimeriți într-un avion plin de români cocalari, îmi imaginez cum ar fi ridicat elegant și superori din umeri: “Românii ășta, ce sălbatici, ma chérie”.

Ah, să nu uit, probabil ca să am o experiență completă, cetățeanca de lângă mine puțea (am vrut să scriu “mirosea”, dar dacă madame mirosea, brânza cu mucegai ce naiba mai face?) de parcă ultima oară văzuse un duș pe vremea cănd trupele aliate intrau triumfătoare în Paris. De fiecare dată când se foia în scaun, venea spre mine un damf de transpirație stătută care aproape mă punea la pământ. Cele două excursii la budă ale ei, plus una a mea, au fost niște adevărate guri de aer proaspăt. Plm, c’est difficile avec du savon.

După cum spuneam, nu mai zic în viața mea ceva nasol despre români.