Inițial am vrut să scriu un text despre cum era Paștele pe vremea lui Ceaușescu. Despre cum nu se găsea nimic, nici ouă, nici miel, nici vreun alt soi de carne, nici dulciuri, nici nimic dintre toate produsele sub care gem coșurile din supermarketuri azi. Evident și despre cum vacanță aveau doar elevii și profesorii (neintenționat, așa pica vacanța de primavară), pentru restul populatiei, singura zi liberă era prima zi de Paști și asta doar pentru că era duminică. Pe scurt, îmi doream să scriu o scurtă descriere a ceea ce însemna Paștele pe atunci, menită să-i mai aducă pe nostalgicii epocii de aur cu picioarele pe pământ.
Mno, mândru de idee, am vorbit cu cea mai mișto femeie din lume care m-a ascultat ce m-a ascultat, după care a răbufnit scurt: „auzi, nu se găsea nimic, dar toată lumea se descurca”. Moment în care am avut o revelație pentru că, ce-i drept, nu-mi aduc aminte să fi avut pe cineva în jurul meu care să nu fi putut pune pe masa de Paște măcar ouă roșii, niște cozonac și-o sarma sau o friptură cinstită de porc sau de pui. Iar sintagma folosită era exact asta: „ne-am descurcat și anul ăsta”. Ceea ce, desigur, poate fi profund eronat pentru că România nu se rezuma doar la oamenii din jurul meu.
Așa c-am hotarât să schimb un pic macazul și să văd dacă găsesc pe-aici pe cineva care să fi suferit pe vremea cealaltă pentru că ai lui „nu se descurcau” și nu aveau ce pune pe masa de Paște. Lăsăm discuțiile despre toate celelate nenorociri pe care le aducea comunismul acelor ani și ne concentrăm doar pe mâncare, da? După cum vedem cu toții, foamea este cea care ni s-a întipărit în ADN mai rău decât orice altceva, altfel n-ai cum să explici nebunia din magazine în zilele premergătoare Paștelui sau Crăciunului.
So, există cineva pe aici care să-și amintească cum făcea Paștele cu cartofi, varză sau fasole? Avem pe-aici pe cineva care să fi tânjit după un ou și-o bucată de cozonac, în timp ce pe masă avea urzici, ștevie și magiun? Găsim pe cineva care să spună „da, frate, la mine în familie nu ne descurcam și Paștele era un coșmar”? Dacă da, mi-ar placea tare mult să povestiți, să rămână scris, să bag și eu la cap, dar să am și cu ce le închide gura celor care cred că până și în anii ăia crunți ai comunismului toată lumea „se descurca”.
sursa foto
Deci cumva tu vrei să-i dovedești celei mai mișto femei din lume că NU are dreptate când spune că toată lumea se descurca????
Gizăs, boss, da’ ți-a pus mama maioneză în salata de vinete?!
Comentariu beton!51
Numai o femeie putea să-și dea seana de asta. 😛
Aș vrea să te pot ajuta, dar, într-un mod ciudat, nu-mi amintesc nimic legat de vreun Paște sărbătorit înainte de ’89. Ori nu sărbătoreau ai mei din anumite motive, ori mi s-a șters mie memoria într-un mare hal.
Așa, făcând excepție de această sărbătoare care parcă a lipsit în primii ani ai vieții mele, pot spune că și ai mei „se descurcau”. Mai un ou, un pui sau o legumă de la țară, mai o ceva de la nașu (care era cine era prin partid), mai venea tata de la aplicații, trageri, delegații sau de pe unde era detașat cu câte o d-aia și o d-aialaltă.. Eram ok. Sigur, lipsa căldurii, a luminii și frica de Securitate existau și la noi, la astea nu se puteau „descurca” ai mei. Și se pare că fix p-alea le uită „nostalgicii”.
Nu prea ți-am fost de folos. 😀
Măcar poți avea satisfacția că rândurile scrise de tine vor declanșa niște discuții interesante la mine în familie, discuții în urma cărora, ori se va stabili clar că minim unul dintre participanți are Alzhaimer 🤣, ori te-ai făcut cu un mini-articol despre o familie care nu sărbătorea Paștele în comunism. 😜
Comentariu beton!22
Dar la Înviere mergeați?
Băi, nu. Nu-mi aduc aminte să fi mers. Dacă-ți zic că Paștele parcă n-a existat înainte de ’89 la noi în familie….
Bine, există niște povești cu ai mei cu ochelarii de soare pe ochi în biserică la propria cununie religioasă, cu botezul lu’ frate-miu la care nașul nu a putut participa și alte asemenea care fac parte din aceeași categorie. Învățământ, armată, partid….prea multe chestii implicate ca să-ți permiți să te ai bine cu biserica, bănuiesc. 😉
Nu mergeam la inviere. Ar fi fost si dificil, era o singura biserica in cartier si era la mama naibii. Nici eu nu imi amintesc mare lucru legat de Paste, doar ca spargeam oua. De descurcat, banuiesc ca ai mei se descurcau, bunicii erau la doi pasi de Bucuresti, daca aveam nevoie de oua sau de un pui, faceam o ora pana la ei si in plus mai era si casa de comenzi, de unde primeam periodic rom Havana(eram impresionat de sticla), bomboane cubaneze, cafea, salam de sibiu si ciocolata chinezeasca(dupa revolutie am primit o cutie si mi-am dat seama cat de nasoala era de fapt). Eu eram oricum extrem de mofturos, nu as fi pus gura pe parizer sau fasole, as fi varsat instant. Vestitul salam cu soia nu imi evoca nici o amintire, daca nu aveam salam de Sibiu nu mancam salam. Cozile la carne, braza, banane mi le amintesc vag. Oricum perioada imediata dupa revolutie a fost destul de cenusie, cei care au suferit sub comunism doar din cauza lipsurilor alimentare e posibil sa nu fi simtit cine stie ce descatusare. Problema asta cu lipsurile(care erau pur contextuala) ne deturneza oarecum de la adevarata problema.
Pentru mine lipsurile de atunci, atat cat au fost, adica cozi, lipsa caldura, apa calda, program TV, au constituit lucruri secundare si oarecum irelevante. Azi ma uit mult mai putin la TV decat atunci, consum mai putin zahar, ulei si carne. Problema sclaviei nu e neaparat legata de lipsuri ci de degradarea pe care o suferi. Nu cred ca daca as fi trait in Ungaria sau Cehia, unde nu se suferea din cauza lipsurilor alea, as fi fost mult mai fericit sub comunism. Nu imi aduc aminte sa fi suferit de foame, in schimb imi aduc aminte cat de deprimat eram in ultimi ani si cat de des ma gandeam la sinucidere. Revolutia nu a adus belsugul, dar m-a scapat de deprimare cronica.
In perioada romana, de Saturnalii era obiceiul ca stapanii sa isi serveasca pe sclavii la masa. Ma intreb cat de nostalgici trebuie sa fi fost sclavii eliberati dupa sarbatoarea aia. Nu am suferit de foame, deci nu am motive nu imi aduc aminte de rarele ocazii in care lumea se imbuiba ca sa compenseze.
Comentariu beton!13
@ventidius,
”Azi ma uit mult mai putin la TV decat atunci” – doar că azi e alegerea ta, nu o impunere. Asta-i marea diferență.
Comentariu beton!19
Ai dreptate. Insa nu cred ca oamenii sunt afectati real de asemenea rationamente. Suntem dominati de simturi. Restrange-i unui om accesul la anumite placeri si le va aprecia mai intens in rarele ocazii in care le obtine. Asta cred ca este secretul satisfactiei romanilor pentru „descurcareala” de atunci. Regimul ii transformase in drogati in asteptarea dozei. Frustrarea legata de lipsuri a palit fata de amintirea intensa a satisfactiei pe care o simteau atunci cand isi primeau portia din fructul oprit. Satisfactie care dupa revolutie s-a cam banalizat. Posibil ca eu sa ma uit atat de putin azi la TV doar pentru ca nu mai ating satisfactia de atunci. Ce minunate erau bananele, azi constat ca nici macar nu imi plac, niste chestii fainoase.
Comentariu beton!15
Ne organizam si mergeam cu totii sa luam lumina. Lumanarea aprinsa se punea pe masa la mare cinste. Adultii mergeau apoi la cimitir, aprineau cate o lumanare celor care plecasera.
A doua zi, copii primeau lucruri noi – pantofiori, rochite. Nu am auzit copil care sa nu fi primit ceva nou de Paste.
Mai mult decât mâncarea, mie mi-au lipsit blugii și anticoncepționalele.
Acum, scriind asta, îmi dau seama că, măcar din când în când, blugii ar fi putut înlocui anticoncepționalele 🙂
Comentariu beton!35
Iar dacă n-aveai blugi, măcar o aspirină.
Explicati pana la capat, pentru generatia mai tanara, ca aspirina trebuia tinuta strans intre genuchi.
Comentariu beton!21
„A se descurca” – cred ca asta era starea de fapt a acelor vremuri, urasc cuvantul asta. Da aveam prajitura facuta de mama, dar mergeau ai mei la coada dimineata la 4 – se dadea 1 sticla pe persoana, dupa care de la ora 6 ne trezeau pe noi si mergeam noi in rand- aveam 6 si 8 ani, ei trebuiau sa mearga la munca; zahar cum sa nu- am o vară care tot asa fiind prinsa si impinsa in geam de o multime de oameni disperata, furioasa a fost ranita grav- s a spart geamul acela urias de vitrina peste ea-dar s -a descurcat…. Ai mei dadeau un salariu unuia care era sofer pe o dubita de la salconserv, are dl 3 apartamente in unul din orasele de staifa a Romaniei. Cand facea pui mama – noi eram 3 copiii acasa-2 mancau copanele, 1 pieptul, mama si tata imparteau spatele, gatul si curul… Dar ne am „descurcat” . Ne a fost vreodata foame, noua copiilor, niciodata, dar nu as vrea nici pentru 1 minut sa fiu in aceasi situatie cum au fost ei acum ca eu sunt mama. Deci da „ne am descurcat” – tu-i mama ei de viata.
Comentariu beton!63
Mda, mi-a scris o iciodată pe Facebook că am greșit-o cu articolul ăsta și că pe vremea aia lumea se distra mai bine.
Se descurcau, eram la țara,mama lucra în alimentatia publica, aveau animale( nu zic de mine),nu era ,,bogatia” și risipa de acum dar nu era nici cu ștevie și urzici.Pentru vremurile alea, era destul de onorabil, fripturi și prăjituri cât cuprindea,mama e mare artistă la prăjituri, acum mai puțin că nah, vârsta.Mama încă imi zice cateodată când povestim: dacă și tu te plângi că nu o duci bine…trebuia să fi prins perioada anilor 50 cănd eram copii si de Paste primeam o linguriță de zahăr într-un colț de batistă.Mai poți să spui ceva?
Comentariu beton!19
Păi mai poți.
Pot.Dar nu vreau.E mama.
Nu ei. Așa, în general.
Femeia are întotdeauna dreptate. Scrieți mare pă perete😏. Tu nu trebuie să ai dreptate în fața ei ca să accepți fericirea.
Totuși, cu toate greutățile erei comuniste ai mei se descurcau, însă îmi aduc aminte de niște vecini pe care îi ajutau să se descurce pentru că aveau 5 copii și nu era tocmai ușor. Pe vremea aia îți ajutai mai mult aproapele decât te concurai cu el😋
Comentariu beton!17
Zici? Și cetățenii care-și făcuseră o profesie din a turna la securitate?
Mai, da, maica-mea se descurca onorabil cand eram mai mici, apoi noi crescand, cheltuielile multiplicandu-se pe masura, am devenit o povara financiara mai greu de dus. Uneori prea grea. Si daca se intampla sa nu ne permitem sa facem und Craciun sau un Paste dupa toate canoanele asta era. Nu m-am gandit niiciodata ca asta ar putea fi vreodata un motiv de repros si nici unul de deprimare. Era ardeleanca, bun gospodar, se muncea sa le faca pe toate, jumatatea mea ardeleana trasare cu mandrie, dar daca se intampla sa nu reuseasca, repet, asta era, ne adaptam situatiei.
Comentariu beton!16
Te-a crescut singură? De mama ta întreb.
Da. Pe mine si pe fratele meu. D-asta si sar cand si a cand am impresia ca lumea ii trateaza pe altii ca pe un moft, extrem de superficial. Numai razgaiati si razgaiate …
Comentariu beton!18
Am crescut la sat și, pentru noi, mâncarea nu a fost o problemă. Ouă, carne de porc și pui, miel, legume, totul se producea la noi în curte sau se cumpără de la alți oameni din sat. Zahărul și uleiul erau de la „cartelă”, iar margarină sau unt, esențe, delicatesele adică le primeam de la nașa noastră care stătea la București. Ea primea în schimb produse de la noi. Mâncarea era rezolvată.
La școală directorul, ne spunea că nu avem ce căuta la biserică la slujba de înviere. Bunică-mea nu accepta așa ceva și uita ca e în săptămâna mare ,îi blagoslovea pe toți „proștii și nespălații ăștia de au ajuns șefi”. „Nu mă fac eu de râs în fața lu’ cumătru( îi botezase 3 copii, printre care si tata) că s-a făcut Rusu(directorul) comunist! E lasă că iese el în calea mea! Îi dau comuniști de n-o să-i poată duce!”. Pentru noi, copiii, era o distracție să o asmuțim asupra „comuniștilor nespălați”. Așa că nu scăpam de mers la împărtășit sâmbătă dimineață și de mers la slujba de înviere, chiar dacă nu voiam, ca stăteam la toată slujba, nu doar să luăm lumină.
Mi-ai adus aminte de mamaia și de tata, care nu a fost membru de partid și care-i spunea „mai tacă-ți gura aia, că ne bagi în belele”.
Comentariu beton!20
Să ai cu ce să închizi gura? Măi, spune drept, tu ai chef de ceartă, așa-i? 😂
Altfel, pe vremea comuniștilor era ok, numai heitării susțin contrariul. Toată lumea se descurca, nu existau copii cu HIV, nici avorturi făcute pe ascuns, căldură era din plin (vara, mai ales), nu se trăia mizerabil, la lumina lumânării, cu pumnul în gură și… hai că mă opresc aici cu lista, mai bine, că iar îmi iese de-un articol în loc de comentariu.
Deși nu-mi amintesc nimic legat de Paște (probabil din cauză că nu suport nici cozonacul, nici ouăle fierte), legenda spune că erau câteva familii prin oraș care, nici măcar de sărbători, n-aveau ce pune pe masă. Dar eu cred că mințeau copiii la școală, n-avea nicio legătură cu faptul că erau prea multe guri la o lingură, iar tații dispăruseră sau fuseseră detașați la numărat pietricele la canal. Spuneau treaba asta numai așa, ca să ne fie milă și să le ducem a doua zi care ce mai găseam prin casă, cred că le era lene să gătească singuri sau ceva.
Comentariu beton!36
Și io zic că le era lene. Păi tu știi ce greu se frământau cozonacii?
Știu, da. Și mai știu că, mai mult decât subiectul în sine, mă irită ignoranța. Pas azi, nu pot, mai ales după comentariul @Ariadnei.
Cred că în anii ăia negri ai comunismului s-a născut obiceiul cu ”împărțeala” 🙂
Cei care n-aveau chiar deloc, primeau ”împărțeală” de la cei care se ”descurcau”.
Oricum, oricând, pentru aprecierea nivelului de trai, nu masa de sărbători e de referință. Ci masa aia dintr-o banală zi de joi.
Comentariu beton!14
Nu împlinisem 14 ani când mama m-a trimis la școală într-un oraș mare, ca să pot intra la liceu. Pe vremea aceea nu puteai să te duci la liceu în alt oraș dacă nu erai absolvent de 8 clase a unei școli din orașul respectiv. Așa că nimeni nu a ținut cont de împotrivirea mea, nu s-au gândit cât de mult sufeream sau ce-mi doream cu adevărat. M-au dat la școală și gata.
Din anul acela păstrez o singură amintire. Restul s-au pierdut sau stau ascunse, într-o tăcere dureroasă. Era ziua de Paște. Mama îmi trimitea săptămânal mâncare pe autobuz. Numai că în ziua de Paște autobuzul nu circula. Cine nu își aduce aminte, pe atunci aveam o singură zi liberă și aceea era duminica. Învățam sau se muncea și sâmbătă. Așa că sâmbătă eu eram la școală și mama ta muncă drept urmare doar duminica puteam să mă duc la autogară să ridic bunătățile trimise de mama. Dar, cum ziceam, în ziua aceea, de Paște, nu am primit pachet.
Stăteam în gazdă la o familie de creștini, undeva într-un cartier bun și curat. Erau două camere. Eu ajungeam în camera mea doar trecând prin camera gazdelor. În ziua aceea i-am văzut cum au pus masa, mirosea tare a sarmale, dar mie îmi făcea cu ochiul cozonacul din mijlocul mesei. Stăteam cuminte în camera mea, îi auzeam vorbind, mâncând, râzând. Nu m-au chemat. Iar mie îmi era îngrozitor de foame. Într-un târziu am ieșit din camera mea și m-am dus în bucătărie. Era acolo o cămară unde gazda îmi lăsase loc pe un raft, să-mi pun produsele mele. M-am uitat în cămară. Mai aveam o pungă de spanac uscat și vreo câteva cepe. Atât. Am pus spanacul în apă, am adăugat ceapă și am mâncat. Nu mai țin minte ce gust avea. Știu că am trecut prin camera gazdelor cu farfuria, dar în drumul meu am făcut mari eforturi să nu privesc spre masa lor. Am rămas în camera mea până a doua zi. Eram un copil. Flămând și singur. În ziua de Paști. La doi metri de mine oamenii petreceau și se bucurau că Hristos a înviat, numai pentru ei.
Comentariu beton!173
Gizăs fucking craist! M-am cutremurat.
Mi s-a ridicat parul in cap. Ma doare sufletul pentru tine, copil.
Comentariu beton!22
Mi-a stat cozonacul in gat.
Comentariu beton!16
Am zis să mă abțin și să nu le bag plua-n gât de neoameni, dar nu mi-a ieșit.
Comentariu beton!26
@Papi, nici mie.
Nu era o perioada in care oamenii aveau relatii normale. Se suspectau unii pe altii, erau obligati sa primeasca chiriasi pe care nu-i doreau, doar pentru ca autoritatile considerau ca dispun de spatiu excedentar.
Mi-au dat lacrimile când am citit ce ai scris. Vremuri oribile! Dureros!
Și doi ani mai târziu de la comentariul ăsta, încă îmi dau lacrimile. Bunătatea si compasiunea ar trebui să fie în noi de la început (utopic vorbind) sau cultivată în copilărie, dar unii oameni maturi au în continuare nevoie de cursuri la seral 🙁
Cred că nației ăsteia îi lipsește cultura libertății. Pe care n-a prea avut-o. Capul plecat a scăpat de sabie iar corpul a rămas atașat de el și s-a descurcat cumva. Am să citesc ce se scrie azi și mâine fiindcă sigur o să fie mult scris. Și de-abia mâine o să dau ”share”. Am câțiva prieteni mai tineri pe FB și cred c-o să citească.
P.S.: În ultimii ani de dinainte de 1989 nu s-au mai descurcat nici ai mei. Fiindcă ”ăl bătrân” a avut gura prea mare și l-a retrogradat sistemul într-o ligă inferioară. Nu știu dacă să râd c-a avut curaj sau să plâng c-a ajuns unde a ajuns. Altfel, băi Gheorghilor, băgați mare că azi e voie cu d-astea de dulce și pentru voi! 🙂
Comentariu beton!23
Asta cred și eu. Nația asta nu are cultura libertății. Prefera un viitor călduț și sigur, chiar dacă va fi lipsit de libertate.
Și mai e o chestie. Nu exista cultura comunității și a dreptății. Mulți spun ca ne-am descurcat și dacă noi ne-am descurcat nu mai contează ca sunt unii care nu s-au descurcat. Sigur e ceva in neregula cu aia care nu s-au descurcat și probabil își merita sărăcia.
Nu mai stiu cine zicea ca o nație care renunța la libertate pentru securitate este o nație pierduta, însă avea mare dreptate.
Mi se pare că un rol important, aici, l-a avut minunata noastră BOR, care, din totdeauna, s-a rugat pentru conducătorii acestui popor…
Să vezi cum apar toți nostalgiii după articolul ăsta și nu mai ai cum să scapi de ei din cauza… zilei de 1 mai vroiam sa zic
O sã fie umpicuţ off tpic. Însã cunoscând pasiunea ta pentru diafanele fãpturi, las şi eu asta aici: https://mobile.francetvinfo.fr/culture/mode/les-rondes-en-tenue-legere-defilent-au-trocadero-contre-les-diktats-de-la-mode_3419321.html
Tin minte ca la un moment dat prin anii 80 laptele, ouăle, untul, carnea deveniseră alimente de lux.
Bunica-mea îmi dădea lapte cu cacao și pâine cu unt pana pe la 4-5 ani și după aia la un moment dat mi-a dat doar ceai cu pâine prăjită cu dulceața. Am întrebat-o de ce și mi-a zis ca nu se mai găsesc lapte sj unt in magazine, dar mi-a făcut dulceața din cireșele din capacul sin curte.
Ai mei nu aveau relații ai se descurcau mai greu. Mâncam portocale doar la Crăciun. Banane cred ca am văzut odată înainte de 89 (erau verzi).
Ouăle erau folosite dor la prăjituri și maioneza. Omleta sau ochiurile erau lux. Cum sa irosești oule pe așa ceva?
Amintim minte cum mergeam cu maica-mea sa cumpărăm ratia de ulei, faina și zahăr și cum ne marca cartonașul când cumpărăm pâinea.
Chiar dacă lumea se “descurca” sa obțină alimente de baZa, oamenii uita ca nu aveau demnitate. Erau umiliți se jn regim care ii forța sa se “descurce”. Nu voi înțelege niciodată Nostalgia pentru comunism.
Este Nostalgia adultului după copilărie când P părinții aveau grija de tot. Așa și ch Nostalgia după comunism. Le pare rău pt ca in vremea comunismului oamenii primeau niște apartamente și niște servicii pt care nu trebuiau sa muncească. Se mulțumeau cu puțin, chiar dacă li se lua la schimb demnitatea ai libertatea.
Comentariu beton!35
Am uitat sa spun ca portocalele erau vreo 5, și taica-meu se ploconea la dumnezeii de cartier (aka vânzătorii de alimentara și aprozar) și făcea rost de cele 5 portocale și carne.
Vremuri umilitoare… chiar dacă ne “descurcam”.
Cred că blestemul nostru sunt expesiile acestea: „ne-am descurcat” și „știu eu pe cineva”. Dar acela care „nu știe pe cineva” și nu poate „să se descurce” ce face? E condamnat la moarte și suferință? Aud zilnic expresiile acestea ca soluții la orice. Eu vreau doar să plătesc, sa primesc ceea ce am plătit, la o calitate și într-un timp rezonabil. Nu vreau „să mă descurc”, nu vreau „să cunosc pe cineva”. Expresiile acestea reprezinta mafiotismul unei societăți tribale. Când vor apune expresiile astea tribale, abia atunci vom începe să progresam.
Comentariu beton!40
Îmi aduc aminte când mama aducea un amărât de salam,pe care îl toca,condimenta si făcea sarmale,pe urmă mai erau snitele din parizer,ciudat,de ele mi e dor câteodată si da,mergeam la înviere….
Comentariu beton!20
@Carmen, rezultă că-s tare bătrână(chiar sunt)! Sarmalele alea din salam le făceam și eu. Ne-am descurcat, ce să zic, la fel ca toată lumea. Așa că aveam ce pune pe masa aia(sfântă, Mihai?). Ariadna m-a făcut să-mi dea lacrimile…
Cu orice nostalgic am povestit despre “binele” din acea vreme cand il intrebam dupa ce imi insira toate lucrurile bune avute in acea vreme daca ar dori sa ne intoarcem inapoi in acele vremuri nu a fost unjul sa imi raspunda Da, toti spuneau nu, le inchideam gura automat cand le spuneam ca tot ce imi povestisera bun de acei ani era egal cu zero in balanta cu raspunsul lor la intrebarea mea
App se acele vremuri, am crescut la tara in ardeal, sat minier, bani erau, tarla de pamant cat are satul respectiv poate nici orasul resedinta de judet nu avea atata, de munca in agricultura era la greu, timp de invatat sau alte activitati de acest gen, doar seara dupa ce se lasa intunericul(uneori chiar la lamp/lămpaș), pt ca in mom cand ajungea de la scoala ghiozdanul jos si orice unealta agricola in mana era buna o luam si dai de zor, de lipsit alimente chiar nu ne-au lipsi, de nici un fel, chiar daca eram al 6-lea copil(si cel mai mic) al familiei, am facut si armata inainte de ‘89, granicer pe granita comunista(negru voda/jud constanta) am facut doua sarbatori de paste in armata, nici un craciun, securisti in sat nu cred sa fi activat, intra cazanul de tuica pe ulița si mergea din casa in casa pana terminau toti de facu pălinca, nu se parau nimeni, se taia vitel si nu prea le erau frica ca ii va prinde, imi amintesc, ca imi povestea tata cum ei(2 frati) unul a facut armata la unguri unu la romani, unu a ajuns prizonier la rusi unul la nemti, ambi au scapat din lagare, au trecut peste, tata a crescut 6 copii, fratele lui 9, toti sunt bine, raspunsul meu la toata aceasta poveste e ca nu m-as intoarce nici eu inapoi chiar daca am ajuna sa sarbatoresc al 10-lea paste intro tara care isi spune ca e leaganul islamului…
Hristos a inviat si toate cele bune la toti romani ori unde ar fi ei
Comentariu beton!22
Noi am avut in bloc o familie care nu se descurca. pentru ca nu avea rude la tara, bunici sau alte neamuri care sa mai aiba in pamant cate ceva. Ai mei se descurcau cu bunicii cu lucrul pamantului, eram vacanta de vacanta acolo. Nu aveam carne mereu, dar de paste din toate rudele de la tara..ne descurcam. Familia asta e singura pe care o stiu ca nu avea, erau 3 copii si parintii si noi in bloc mergeam la picnic de paste si aducea fiecare ce avea. Ei aveau cate un ou de fiecare si cartofi fierti. Se descurcau in ziua repectiva pentru ca am fost crescuti toti vecinii ca fratii si la picnic era la gramada si voie buna, dar am stiut mereu ca nu aveau, desi nu realizam tot timpul lipsurile familiei lor, stiu ca mama ne certa daca voiam sa iesim afara cu orice de mancare, sa nu facem pofta. Asta insemnanc orice nimic, nu chestii mari ca nu aveau nici ceilalti. Cand au mai crescut veneau cu noi la bunici si ne ajutau la chestii prin gradina si pregatea mamaie cosulete cu legume si ce mai avea ea si pentru ei. Asta in ultimii ani inainte de revolutie si dupa, ca si anii de dupa au fost crunti. Si acum isi amintesc ce bucurie era pe ei si mama lor cand aduceau legumele acasa, cum au mancat unt pentru prima oara de la mamaie. Cu greu au vorbit cu noi despre bucuria data de asta, nu realizam…
Comentariu beton!31
Ai mei nu prea se descurcau în majoritatea timpului, tata era un amărât de profesor începător în anii copilăriei mele, mama educatoare, n-aveau ce oferi tănticilor de la alimentara, care era Dumnezeu coborât pe pământ. Așa că zahăr, ulei, făină, pâine, unt, lapte, carne, mezeluri (cred că am mâncat salam de Sibiu abia după revoluție, la cineva), dulciuri pe cartelă și cu cozi. Zice cineva mai sus de un geam spart de mulțimea îngrămădită, și la noi s-a întâmplat.
Dar de sărbători nu era chiar cu fasole și varză. Bunicul matern locuia la casă, mai creștea vreo două găini (nu prea multe, că pământul era la IAS, nu erau cereale de hrănit găini), orașul era mic, în piață mai erau țărani cu ouă (poate aveau cotă de cereale de la CAP, poate mai furau, nu știu dacă chiar e o amintire reală, dar cumva în capul meu e o discuție între părinți de cum costă 5 lei oul), așa că ouă roșii (colorate cu colorant pt melană/lână) și pt maioneză erau (legume din grădină, murături tot din legumele din grădină). Mai strângea mama zahărul, făina untul pe vreo 2 luni, era și prăjitură.
Bunicii paterni erau la munte, creșteau 2-3 capre (pt vacă nu era destul pământ), primăvară erau iezi. Noi am mâncat ied de Paște și brânză de capră în rest (punea mamaie la sare) când asta nu era fiță de fiță și tot poporul strâmba din nas că miroase rău.
Erau mai puține pe masă decât acum, era rău în multe zile, dar cred că am fost printre norocoși.
Comentariu beton!18
Flamanzi am fost multi ! Morti de foame nimeni.
Acum sunt multi flamanzi si morti din mai multe motive.
Nu era bine, dar acum este ?
Cred ca se descurcau mai ales cei care aveau rude la tara si puteau sa mai ia un pui, o gaina, lapte, branza, etc.
Nu imi amintesc sa fi facut foamea de sarbatori, mama gatea mereu „ce trebuia”, dar am stat la cozi la oua, unt, carne si imi amintesc frustrarea ratiilor prea mici.
In general, de Paste eram la bunici si mergeam la biserica.
Copilăria mea a fost fără lipsuri, ăl bătrânul era ceva barosan aşa că, de paregzamplu, în anii ’80, cafa la noi se făcea râşnind Alvorada, zilnic, nu doar la sărbători.
Înainte de a mere la facultă m-am certat cu ai mei şi, junior orgolios, am dat exament în alt centru universitar, oraş monoindustrial, unde timp de un an am experimentat foamea.
Dar eram fiul lui tata, m-am apucat de învâteli şi repede am ajuns să o duc bine. Bine pentru vremurile alea strâmbe.
Eeee, aveam o prietenă într-un cartier muncitoresc ai cărei vecini aveau vreo 3-4 prunci şi n-aveau relaţii, rude la ţară, salarii mari, ei bine, copiii ăia nu ştiau ce-i aia Crăciun, Paşte, nu uit o fază, tocmai ce intram în apartamentul prietenei fix în timp ce pe uşa de alături intra mama copiilor.
Avea în sacoşă o pâine.
– Mamiiiiiiii, ne dai pâineeee?
Era sâmbăta Paştelui.
Comentariu beton!15
Cred ca se descurcau mai ales cei care aveau rude la tara si puteau sa mai ia un pui, o gaina, lapte, branza, etc.
Nu imi amintesc sa fi facut foamea de sarbatori, mama gatea mereu „ce trebuia”, dar am stat la cozi la oua, unt, carne si imi amintesc frustrarea ratiilor prea mici.
In general, de Paste eram la bunici si mergeam la biserica.
Am prins 9 ani din comunism si mi aduc aminte bine cozile pentru un lapte sau o pâine, dar ceea ce e paradoxal imi aduc la fel de bine aminte primii 7 ani petrecuți intr un orășel din Suceava, la bunica mea…nu a fost sărbătoare sau chiar zile banale in care sa nu ” mănânc bine” …in Bucovina se mergea/ merge si cu, cosul la biserică și era plin mereu…stand la bloc nu avea păsări sau legume, dar era avea cate o femeie pentru lapte, brânză etc…si au fost si acei ani în care mergeam la mare de 2 ori pe sezon…si cu bunica dar apoi si cu părinți…
Hristos a înviat.
Nu am citit ce au comentat ceilalți, dar pot să scriu că, pe vremea comunismului, mama, femeie divorțată fiind, cu trei copii, nu se „descurca” ușor. Nu avea relații, iar părinții nu o ajutau, deși ar fi putut. Nu voiau, că ea se măritase devreme, la 17 ani, și tata nu prea era pe placul lor. Era mai puțin diplomat de felul lui și nu voia să se facă plăcut în fața lor. Nu știu de ce. Cert e că nu o ajutau iar după divorț i-au reproșat mamei că „i-a făcut de râs în sat” că nu a stat să rabde violențele lui.
Am avut Paști cu doar cinci ouă, fără prăjituri, o supă din puii „frații Petreuș”, făcuți apoi friptură. Nu era chiar ștevie, cum ai scris în articol, dar nici masă de oameni care „s-au descurcat” nu era. Mama plătea ratele apartamentului și tata nu plătea pensie alimentară. Povestea e lungă și grea și nu intru în detalii, dar e adevărat ce scriu. Am trăit-o și a lăsat sechele.
Mama lucra trei schimburi și, în unii ani, ea ieșea din schimbul trei, cel de noapte, când ieșeam noi de la biserică. Da, mergeam la slujbă, mai des de Paști și Crăciun.
Nu știu cum reușea, uneori, să aibă carne de porc, nu „adidașii” ăia infecți, pentru friptură. Am stat la cozi pentru jumătate de pachet de unt pentru persoana de la coadă, de la trei dimineața. De sărbători era greu, că era frig și, dacă mama lucra de noapte, stăteam eu cu o soră. Inclusiv pentru Crăciun. Banane și portocale mai rar, spre deloc.
Unul din familie, de obicei soțul, trebuia „să se descurce”. Ori el nu era acolo.
MĂ BUCUR CĂ FIICA MEA NU TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ AȘA. Nu pot să urlu cât aș vrea pe chestia asta. Dar pot să plâng. Că nu s-a vindecat.
Sărbători luminate și liniștite tuturor, indiferent că le dați importanță sau nu.
Comentariu beton!45
cam observ ca si la chestia cu descurcatul depinde de zonele din care te tragi, sau daca provii din familii cu neamuri la tara. io ma trag dintr-un orasel micut din inima Ardealului. era o fabrica unde lucra mai toata lumea si unde se faceau tot felul de ”fusheraie” care iti inlesneau viata. in sensul ca le dadeai tuturor celor care interveneau si-ti puteau influentza cotidianul. de la pixuri sau cutite pana la piese pt tot felul de masini unelte, absolut totul se putea produce in mica fabrica si putea ajuta la vietile oamenilor 🙂 totul avea un pret, bineinteles, dar era un angrenaj subteran fantastic, absolut toata lumea ajuta pe toata lumea pt ca fiecare avea partea lui in acest proces 🙂 sistemul de pile si relatii dezvoltat in acea vreme e si acum cartea de capatai a romanului. so, pe de o parte beneficiam la fel ca toti locuitorii urbei de acest sistem subteran dezvoltat in fabrica iar mama croseta :). si croseta chestii de imbracaminte cu tot felul de modele destul de faine care deschideau usile alimentarelor si aprozarelor din oras. plus ca aveam bunici la tara care tineau miei, porci, vaci, si tot felul de alte chestii. pastele, tot timpul inainte de ’89 ni-l petreceam la tara, unde securitatea nu vana pe nimeni care mergea la biserica. stiu ca habar n-aveam cum petreceau colegii mei pastele. imi mai aduc aminte ca lunea, la scoala, sau pe scara blocului era plin de coji de oua de la ciocnit semn ca toti aveau oua rosii pe-acasa. toti mancam la scoala drob si oua cam o saptamana dupa paste. deci, Mihai, sa ca sa-ti raspund la intrebare, la noi in zona, nu numai in oras, pastele se cam tinea si oamenii cam aveau cu ce.
Hristos a inviat!
Cutremurator ce a scris Ariadna! Trist si ce a scris RMD, nu atat pentru lipsurile materiale cat pentru faptul ca parintii mamei ar fi putut ajuta si nu au facut-o. Trist pentru ca a fost judecata ca a divortat. Trist pentru ca mai exista pe lume parinti care prefera ca fiicele sa stea in casnicii si sa suporte violenta doar pentru gura lumii!
La noi in casa Pastele era respectat si culmea culmilor ai mei erau atei. Tata lucra la fabrica de lapte si era si un fel de sef, umbla pe la tara sa controleze caracteristicile laptelui asa ca taranii ii dadeau una alta iar el primea, normal. De Paste noi copiii mancam foarte bine. Tin minte mesele acelea. De Pasti, de Revelion si duminicile…
> Tata lucra la fabrica de lapte
Numai în Timișoara se confundă ICIL-ul cu vaca 😉
@Stefan,
Nu.
În vremurile alea, în toată țara ICIL însemna vaca de muls. Pentru că popor înfometat, d’aia.
De perioada Pastelui imi amintesc doar cozonacul-caramida care se facea in casa. Imi amintesc ca era o mare problema cozonacul, se vorbea cate o luna inainte de Paste despre norocul de-a creste cozonacul. Nu era ca nu se pricepeau mama sau bunica, era o problema generala, nicio cunostinta nu avea cozonac decent pe masa din cauza calitatii proaste a ingredientelor sau a lipsei si inlocuirii lor cu altele, tot proaste.
Abia la cativa ani dupa ’90 le-a iesit cozonacul cum trebuie, dar eu tot am ramas cu sechele. Ptr ca desi sunt destul de priceputa in bucatarie, la cozonac si framantat tot nu ma bag…
De Inviere nu-mi aduc aminte, nici ai mei nu erau prea bisericosi.
Am dus-o greu putin timp, pana s-a angajat un var la abator, if you know what I mean…
Dar din perioada grea, imi amintesc cum intr-o vara, exasperata de frigiderul gol si de sambetele si duminicile lucrate continuu, ne-a trimis mama pe mine si pe frati-meu sa stam la cozi, sa luam ce s-o da, orice!
Aveam vreo 13-14 ani. Si intr-o zi, am venit acasa cu niste slanina alba si slung. Stiti ce-i ala? Erau niste piei de la gatul bovinelor pe care mai ramasesera niste bucatele de carne si niste momite. Ce bucurie! A cules mama carnea si momitele, le-a tocat cu niste slanina, a pus verdeata multa si paine si ne-a facut chiftele.
Apoi ne duceam cu o vecina cu trenul intr-un orasel invecinat si cumparam branza, salam, slanina…acolo se mai gaseau.
Intr-un timp ne-a ajutat un vecin batran, cizmar iesit la pensie. El nu avea copii si ne simpatiza pe noi, mai ales ca eram premianti mereu si lui i se parea asta o chestie deosebita.
Era asa de bun cizmar, incat veneau persoane din alte orase cu incaltaminte la reparat la el. Printre ei, era un bacauan mare stab pe la partid, care venea periodic cu cate un sac de incaltaminte, stransa si de la neamuri-prieteni. Asta nu-i platea cu bani, adica asa alegea vecinul-cizmar, sa ii plateasca in produse. Iar el ni le vindea noua – era tot ajutor, fiindca ar fi putut f bine sa-i ceara bani, dar facea trocul cu produsele tocmai ca sa ne ajute pe noi. Atunci am descoperit conservele cu carne, bomboanele cubaneze, smantana groasa ca untul in sticlele grele de lapte, portocalele, salamul de Sibiu, napolitanele…
Dar cel mai mult, ca domnisoara in devenire, eu am suferit de lipsa hainelor si a incaltamintei, erau atat de urate si anoste, incat o exasperasem pe mama, si ea, mai departe, pe croitoreasa strazii, care mai potrivea cate-o carpa cu alta carpa, ca sa iasa ceva purtabil.
Îmi aduc aminte faza cu hainele. Găseai numai uratenii in magazine. La un moment dat maica-mea se împrietenise cu inginera din secția ei și inginera avea părinți bogați.
Avea inginera niște haine de domnișoara care nu ii plăceau și le-a cumpărat maica-mea pentru mine.
Săracă maica-mea a umblat toată Copilăria mea cu un palton prăpădit ca sa îmi pota cumpara mie haine de la inginera.
Noi nu aveam mai nimic. Mama se ruga juma’ de an de toți cunoscuții să „facă rost” de niște făină pentru cozonac. Cealaltă jumătate de an aduna pentru Crăciun.
Noi, copiii (suntem trei surori), mergeam pe la toate cozile din oraș, cu noaptea-n cap, în speranța că vom reuși să prindem ceva….. ouă, un pic de carne….Erau zile în care mama și tata veneau de la serviciu și ne aduceau la coadă câte ceva de mâncare. Nu puteam ieși din rând. Uneori nici nu ajungeau la noi din cauza îmbulzelii și rămâneam nemâncate o zi întreagă.
Dar situația asta ne-a învățat să ne bucurăm de cele mai mărunte lucruri.
Și sărbătorile la noi în familie au fost întotdeauna despre spirit.
Comentariu beton!17
alert(test)
urasc pastele si craciunu
tot anu cartofi prajiti si de pasti branza rasa pe ei. si un ou capatat de de maica-mea de la servici.
ce sa faci daca lucra in ture, si nu avea casa de comenzi langa; si nici nu stia vreun sofer de mancare.
toti astia care s-or descurcat is cei care indeasa spaga pe oriunde din reflex