Ieri pe la ora patru mi-a sunat telefonul. Știam cine mă sună, dar adevărata surpriză am avut-o când am aflat de ce mă sună:

– E Ștefan Mandachi în București și-ar vrea să vă întâlniți, poți?

– Pot.

Și cam așa s-a făcut c-am stat ieri seară de vorbă, ca băieții, mai bine de trei ore, cu omul momentului în România. De povestit, am povestit multe, c-așa e la bere, dar eu m-am dus acolo cu câteva chestii în minte pe care voiam să le aflu chiar de la sursă.

În primul și-n prmul rând trebuie să vă spun că omul e nebun, în sensul cel mai bun al acestui cuvânt. E un tip care crede cu tărie în ce spune și căruia i se luminează ochii de fiecare dată când povestește despre ce i s-a întâmplat în ultimele zile. Pentru că nici lui nu-i vine să creadă, i se pare că trăiește un vis.

L-am întrebat despre agenția cea mare care s-a ocupat de proiect.

A ridicat din umeri, pentru că nici măcar nu înțelegea ce vreau de la el. Ce agenție? Echipa, boss, echipa care e în spate. Aaa, echipa, păi sunt cinci oameni mari și lați, dintre care unul e chiar el. În rest, doi oameni care l-au ajutat la producția videoului și doi consultanți. Ăștia-s toți, asta e toată marea agenție care a lucrat PR stunt-ul.

Păi și scenariu, script, regie? Cine le-a făcut?

A râs și mi-a explicat c-a făcut cursuri de cinematografie la New York Film Academy și că are și-un scurtmetraj care a ajuns pe la mai multe festivaluri de film (well, p-ăsta aș cam vrea să-l văd și io).

L-am întrebat de ce e așa de lung videoul și de ce l-a publicat de pe 4 martie, dacă ținta era data de 15.

Ca să vedeți cât e de căpos, oamenii lui l-au sfătuit să nu dea drumul clipului, să mai aștepte puțin. Un sfat absolut logic, de altfel, pentru că până pe 15 martie mai erau zece zile, timp în care mesajul se poate dilua, consumatorul de internet are memoria peștelui de acvariu. Dar n-au avut cu cine sa se înțeleagă, omu’ pur și simplu nu mai avea răbdare. V-am zis că e nebun, nu? Cât despre lungime, ce-a ajuns pe internet e a treia versiune. Înainte de el a mai făcut încă două, iar primul avea fucking treizecișicinci de minute. Noroc că nu i-a plăcut niciunul pentru că ”nu transmiteau mesajul cum trebuie”.

L-am întrebat cât l-a costat totul până acum.

Din nou a ridicat din umeri. Mi-a spus că dacă o făcea pe banii firmei, ar fi știut cu siguranță. Așa, mă roagă să mai aștept un pic până își verifică extrasul de cont. Dar că să stau liniștit, o să fiu primul care știe suma exactă.

L-am întrebat de ce Cataramă, Țiriac și Becali?

Pentru el Cataramă și Țiriac sunt inspiraționali. Erau și sunt oameni de afaceri, cu viziune, pe care i-a admirat încă de pe când era adolescent. Și Becali? Becali e un personaj, n-ai cum să-l ignori.

I-am spus c-ar fi putut să folsească altă mașină pentru filmări, că s-au ofuscat românii când au dat cu nasul de Porsche.

De ce? E mașina lui, tot aia cu care merge și pe autostrăzile inexistente din România. N-a furat-o, nu i-a făcut-o nimeni cadou. Nu era mai nasol să mintă și să se descopere c-a mințit? Na, mai spune-i ceva.

L-am întrebat dacă a primit vreun ”semnal” că demersul lui nu e privit cu ochi buni de autorități.

S-a gândit câteva secunde și mi-a zis c-a primit un sigur semnal. Un mall, în care are unul dintre restaurante, i-a interzis să mai folosească hârtiile alea care se pun pe tăvi, hârtii pe care nebunu’ le-a tipărit cu “România vrea autostrăzi”.

Evident, am discutat și despre faptul că o grămadă de oameni cred că totul a fost doar o mișcare de marketing menită să facă publicitate pentru Spartan.

Nu știu cum să vă explic, dar dacă până atunci toată discuția fusese pe relaxare, ăsta a fost subiectul care l-a enervat pe loc. Nu-i vine să creadă că oamenii îl pot acuza de așa ceva. Și ca să fie și mai clar, a scos telefonul din buzunar și mi-a arătat ce-a facut. În locul unde a construit metrul de autostradă, erau două reclame imense cu Spartan. De nervi, ieri, le-a desființat pe ambele. Pe una dintre ele, care era o sculptură în metal, a tăiat-o, pur și simplu a trimis niște oameni cu flexuri s-o dea jos și s-o ia de-acolo. Pe cealată era poza unui gyros din restaurantele lui. Acum scrie mare doar #șîeu.

Am insistat și l-am întrebat de ce a menționat totuși Spartan.

Mi-a răspuns tot cu o întrebare. De fapt, cu mai multe. Ce era să menționez? E businessul meu, e afacerea pe care am crescut-o singur, din care trăiesc și din care am avut și banii să fac toată nebunia asta. De ce să nu-l menționez? Am ceva de ascuns?

L-am întrebat dacă e conștient că lumea îl acuză că vrea să intre în politică sau că vrea să ajute pe cineva care deja a intrat.

La întrebarea asta a fost cel mai liniștit. Mi-a zis că se vor convinge toți că n-au avut dreptate când vor vedea că el n-are nico treabă cu politica și că nici nu va permite vreunui politician să profite de capitalul lui de imagine. Și cam are dreptate. Dacă e să fie ceva legat de politic, vom vedea cu toții în perioada imediat următoare, că doar urmează acuș alegerile pentru europarlamentare.

L-am mai întrebat multe chestii, mi-a mai povestit și el o grămadă, dar trebuie să mă credeți pe cuvânt că n-au legătură cu autostrăzile, ci mai degrabă cu ce vorbesc bărbații la o bere. Iar astea nu-s chestii de scris pe blog, că mai citesc și doamne sau domnișoare pe aici. Wink-wink.

Ce voiam să vă mai spun, dacă omul ăsta m-a mințit, atunci trebuie să fie un actor excepțional care și-a ratat destinul și stă să se chinuie pe la Suceava, în loc să aibă Hollywood-ul la picioare. N-ai cum să nu-ți dai seama când cineva te minte sau ascunde lucruri. Sau eu, cel puțin, nu prea am cum să nu-mi dau seama. Pentru că trăiesc cu impresia că mă pricep la oameni.

A, să nu uit. Când ne-am ridicat să plecăm l-au recunoscut niște cetățeni de la masa de lângă. Băbăiatule, ce veselie s-a dezlănțuit acolo când le-a confirmat omu’ nostru că da, el e ăla cu România vrea autostrăzi. Și să vezi ce fericiți zbierau ăia la slefie: “Șî eu, șî eu”. A fost sublim. Am râs singur până acasă.

Mno, cam așa arată, pe foarte scurt, omul care tocmai a reușit cea mai bună campanie-manifest, din ultimii ani, în România.