Text scris, nu se știe prin ce întâmplare a sorții, de Elena.

Ehe, maică, când eram eu copil, mama avea trei căni de dimensiuni diferite. Una era pentru ulei, una pentru făină și una pentru zahăr. Cu ele mergeam la tanti Geta, vecina noastră de palier, ca să cerem când nu aveam. Sau la tanti Mihaela. Sau oricare altă vecină, ca de regulă le luam la rând până găseam una care nu-și consumase toată cartela.

Pe scară, ce să vă spun. Eram ca o familie. Când era câte o cumetrie participau toți vecinii, erau primii invitați dintr-o lista lungă. Tot la mine pe scară, în fiecare sâmbătă seară, se strângeau adulții la noi acasă ca să-l toace pe Ceaușescu. Noi, copiii, eram forțați să ne adunăm la Andreea, fiica lu’ tanti Geta, pentru că apartamentul lor era pe diagonală față de al nostru și așa erau siguri că nu mai ascultăm cu cana lipită de perete ce discutau ei. A, să nu uit. Tanti Geta asta era director la magazinul Obor. La ei în casă găseai tot ce visai în materie de dulciuri. Era raiul pe pământ acolo.

Așa. Ce vreau de fapt să vă spun. Zilele trecute m-am apucat să fac un ostropel. D-ăla bun, pe care-l vedeam deja pe farfurie lângă un pui de mămăligă galbenă și aburindă. Exact la sfârșit când pusesem roșiile alea coapte peste pulpele rumenite, cu pielița aia crocantă, constat că usturoiul meu era uscat. Deci nu-l puteam folosi. Cum zodia mea este guvernată de lene dusă la extrema de sus, și numai gândul că trebuie să mă duc la magazin îmi tapase părul brusc, primul gând a fost: ia să cer și eu de la cineva. Ca-n copilărie. Și preț de cinci minute mi-am revizuit toți vecinii ca să văd la care aș putea să ciocăn la ușă și cu chipu-mi angelic să-i întreb: aveți să-mi dați până mâine o căpățână de usturoi?

Vecina de lângă mine încă muncește. Vecinul, soțul ei, s-a pensionat de mult. Cred că de plictiseală sau ceva și-a scos toate florile și tablourile din casă și le-a pus pe scară. Ca să ne simtim ca acasă, vecina. Da, bre, cum să nu, să ne simțim. Tot el face curat în grădina blocului mereu. Mă, da’ al naibii dac-ar pune și el două rânduri pârlite de usturoi. L-am tăiat de pe listă pentru că odată ușa deschisă îmi va explica, pentru a mia oară, cum inginerul de la muncă nu făcea nicio mișcare până nu se consulta cu el. El stabilea ce și cum. Întotdeauna.

Bătrâna de pe diagonală. Asta sigur are pentru că zilnic e la piață. Și cred că-mi știe și programul, foarte, dar foarte des mă găsesc cu ea la lift cu căruciorul ăla (îl știți voi). Plin ochi. Cum noi stăm la etajul 8 și liftul urcă doar până la 7, o întreb de fiecare dată dacă vrea s-o ajut cu căratul. Normal că vrea. De-aia are timp suficient să mă întrebe ABSOLUT de fiecare dată (de 12 ani de zile): tu unde stai? La 8. În locul cui te-ai mutat? A lu’ T. Aoleu! Știi că nevastă-sa a omorât-o pe soacră-sa în casa ta? În ce dormitor dormi? În ăla mare. Exact acolo a omorât-o și a ținut-o în pat. Ai chemat preotul? Nu! Cheamă-l! Copii ai? Da, unu’. Când l-ai făcut? De mult. Așa bravo! Să mai faci, nu sta de pomană! Hai bagă căruțul în bucătărie. Repede, vreau să închid ușa că mă trage curentul. Deci, ar dura prea mult să ajung cu usturoiul la timp acasă. Se arde naibii ostropelul.

Drogatul de la 7. Cu el dialogul e scurt. Sărutmânușițele, vecina, mă ajuți cu un leu? N-am! Atunci îmi dai o țigară? N-am! Bineee. Sunt vreo 4 ani de când purtăm acest dialog interesant, de fiecare dată când ne vedem. Ăsta sigur-sigur mi-ar da altceva în loc de usturoi și cine știe ce naiba mă apuc să fac acasă. Doamne ferește de vreun sex.

Vecinul de sub mine. Când am cumpărat apartamentul, fostul proprietar ne-a zis așa: scară liniștită, vecini ok, doar ăsta de sub voi mai pune manele la maxim. Dar rar. Numai atunci când iese din pușcărie și vine acasă. În rest, nu. Ăsta cred că are ceva usturoi. Sau ma rog, îl poate scoate din Salam. Salam manelistu’, bo$$.

Domn’ profesor. Ăsta e un personaj. Umblă doar cu cămăși înflorate și descheiate până aproape de buric. Cred ca n-a avut tinerețe. Și nici copilărie. Stă tot timpul în fața blocului și deschide ușa la toate femeile cu o reverență libidinoasă. Dacă ai ghinionul să-l prinzi în lift, ai pus-o. E tot numai ochi în oglindă și te anunță de fiecare dată că tinerețea e în suflet, nu pe chip. Și pute a usturoi de te rupe-n două. I-aș cere, da’ mai bine nu.

Altă vecină de la 7. A avut un câine d-ăla care sforăie. Treaz. Și care bălește. Tot și tot timpul. A murit de bătrânețe. Ca să-și aline suferința a luat trei câini. Toți de pe stradă. Replica ei: intră, vecina, în lift, că nu mușcă. Eu cu trei câini în același spațiu, și strâmt, nu, mulțumesc. Cu trei porci, da. Rumeniți bine. Usturoi n-are c-o văd cărând doar bobițe pentru cătei.

Și ultimul meu gând s-a îndreptat, cum era și firesc, către vecinul de la 6. Când m-am mutat eu în bloc, el era un copil. Copil normal, ca să ne înțelegem. Acum e slab mort. Semn că nu prea se hrănește. Ah, și, tot acum e Piratul din Caraibe. Are codițe, pălarie, cămasă cu volănașe, și niște șnururi de piele cu bile colorate pe care le trosnește când merge. Ultima dată la ședința de bloc era acolo. Vocal. Era nesatisfăcut că pisica nu știu cui face pipi la el pe covorașul de intrare. Iar eu la nesatisfăcuți nu mă bag, că ăștia au mereu câte o dramă de povestit. Și le am eu p-ale mele, nu mai am nevoie și de-ale altora.

Gata, ăștia-s toți vecinii de la care n-am putut să împrumut și eu o amărâtă de căpățână de usturoi. A propos, voi de unde luați usturoi când n-aveți?