În fiecare an, de sărbători, apare câte-o temă favorită, un clișeu insipid și anost pe care o să-l vezi preluat și adaptat rapid cam peste tot. Anul ăsta Crăciunul a fost despre „frumos”. Pe unde te întorceai, pe unde mai scrolai, prin ce email-uri mai primeai, prin ce poze cu reni, cozonaci, moși și brăduți mai erai tăguit, urarea era aproape întodeauna aceeași: sărbători frumoase!

Și nu mai pot, bă, nu mai pot cu frumosul ăsta.

Nu știu dacă ați sesizat, dar a apărut o întreagă generație care caută frumosul în orice. Și n-aș avea nimic împotriva lor, dar devin atât de obositori că, practic, nu mai reușești sa vezi tocmai frumosul ăla din cauza lor. Totul în jurul lor devine atât de minunat, atât de mirobolant, atât de feeric, că deja te ia cu o ușoară senzatie de greață.

Ce voiam să zic, am io așa o bănuială că atunci când cauți numai frumosul în tot și-n toate, într-o bună zi te o să te pocnească urâtul de n-o să te mai vezi.

Gata, atât pentru azi.