Mă uitam ieri dimineață la știri și-am văzut exemplul ăsta tipic de nesimțire specifică spațiului carpato-danubiano-pontic. Deci, în Slatina, să adopți un câine de la distanță, te costă nici mai mult nici mai puțin de 1300 de lei (1.292 ca să fiu cât se poate de exact) pe lună. Bănuiesc că știți ce înseamnă să adopți de la distanță, da? Adicătelea, tu, mare iubitor de animale, adopți un cățel și hotărăști că vrei să ajuți cu niște bani  adăpostul respectiv ca să fii sigur că e bine îngrijit protejatul tău. Well, la Slatina, trebușoara asta te costă exact cât am zis mai sus: 1300 de leuți. Un pic mai mult decât salariul minim pe economie.

Dar poate vreți să știți și cum s-a ajuns la suma asta năucitoare? Păi cum sa se ajungă altfel decât în dulcele stil românesc „facem și noi o combinație”. Dacă v-a fost lene să dați click pe știre, vă spun eu că adăpostul are 30 de angajați. Dar nu asta ar fi problema, pâna la urmă te poți gândi c-au angajat mulți oameni ca să le fie bine câinilor. Să facă des curat, să le schimbe apa, să nu întârzie cu mâncarea, d-astea. Neah, ți-ai găsit, în fiecare lună, din banii ăștia sunt plătiți așa:

– Doi juriști. Pentru că, nu-i așa, oricând te poți trezi că te dă în judecată vreo gospodină, mare iubitoare de animale, căreia i-ai luat de sub balcon și i-ai băgat în adăpost cei cinci căței cărora le arunca mâncare de pe geam. Și-atunci trebuie să fii blindat, trebuie să ai oameni capabili și bine pregătiți să facă față la proces.

– Doi contabili. Mi se pare normal. Păi voi credeți că e ușor să numeri bobițele alea de hrană uscată, una câte una, de două ori pe zi, o dată la masa de dimineață și-o dată la aia de seară? Plus inventarul de la sfârșit de lună când trebuie le numeri iar pe toate. Greu de tot, vă spun. Mă mir că au doar doi contabili angajați. Acolo e treabă pentru minim cinci.

– Departament de resurse umane. Și ăsta e bine gândit. N-au precizat câți oameni sunt angajați aici, dar după părerea mea ar fi necesari minim doișpe. Cu resursele umane nu te joci, trebuie să ai o echipă pregătită la sânge când e vorba să ții interviuri cu viitorii candidați la postul de îngrijitor de câini. Că nu poți lăsa cățeii așa pe mâna oricui, fără să-i întrebi unde se văd peste următorii cinci ani.

– Domnul director general al adăpostului. Adică un cetățean destoinic care ridică în fiecare lună câte 10.070 lei pentru că are muncă de responsabilitate. Sunteți naivi dacă vă imaginați că e o joacă de copii să treci dimineața prin adăpost și să urli „Giculeeee, vezi că lu’ ăla negru care-a venit alatăieri i-ai pus prea multă mâncare! Aproape s-a săturat, animalul naibii! Ce e risipa asta?! De câte ori să vă mai spun că trebuie să tăiem din costuri, altfel ne ducem naibii”? Ha, credeți că e ușor? Nu e. De-aia domnu’ director saltă câte o sută de milioane în fiecare lună. În plus, după cum spunea chiar domnia sa în reportaj, citez: „a avea un câine nu este o obligație, este o plăcere”. Și plăcerile se plătesc. Ați înțeles? Săracilor!

– Gicu de la pază căruia i-au adaptat fișa postului. I-au trecut în responsabilităti și îngrijirea animaleler. Să facă bine să pună osul la treabă, că și-așa vine aproape degeaba la muncă, nesimțitul naibii. Și să zică merci că are un serviciu, nu de alta, dar departamentul de resurse umane abia așteaptă să dea drumul la interviuri, dacă e să facă figuri.

– Cei 22 de lei rămași pentru hrana câinilor. Repet, PE LUNĂ! Fucking 22 DE LEI! Și mă aștept să mai taie din suma asta colosală, că prea sunt grași și frumoși, javrele naibii, le iese bunăstarea prin blană.

Câtă nesimțire, fraților, câtă nesimțire!

P.S. Am să vă rog să dați mai departe textul ăsta. Poate, cine știe, ajunge unde trebuie.