Dacă e vineri, e Elena? Am pus semnul întrebării pentru că nici eu nu știu dacă va urma sau nu. Vedem. Cert e că m-am trezit alaltăieri cu articol de la Elena care mi-a transmis ferm: “boss, nu-l pune sâmbătă că am treabă”. M-am mirat oleacă, dar, cine știe, poate se mărită sau ceva.

……..

M-am întors, prăduitorilor! Ce credeați? C-o să stau departe mult timp?! Muhahahaaaa!

Nu știu cum v-ați petrecut voi adolescența și mai ales pe unde, dar în orășelul ăla mic de provincie în care mi-am petrecut eu cei mai frumoși ani din viață, oamenii nu recunoșteau decât trei meserii: profesor, doctor și inginer. Restul erau doar diverse forme de supraviețuire, un fel de “trebuie să pui o coajă de pâine pe masă”.

Respectul pentru cei care aveau una dintre aceste trei funcții era atât de mare, încât Nea’ Dan, vecinul meu de palier, era de fapt Domn’ Inginer. Avea chiar și plăcuță pusă pe ușa de la intrarea în apartament: Fam. Ing. Oprea Dan.

Pentru ai mei, lucrurile erau foarte clare: trei copii, trei meserii. Case closed! Așa că tata a purces la o ședință cu întreaga noastră familie. Ne-a adunat în bucătăria mică de patru metri pătrați și (surprinzător) ne-a dat dreptul să ne alegem o meserie din cele trei. Frate-miu a ales inginer, soră-mea a ales doctor, iar mie mi-a rămas să aleg profesor. A insistat tata, săracu’, să fac schimb cu frate-miu, dar ăla nu și nu. N-a cedat nici măcar la argumentul suprem că, citez: tăticule, amețita asta nu trebuie să lucreze cu oamenii. Nu cu educația și cu viața lor.

Soră-mea a schițat la un moment dat un gest cum că mi-ar ceda mie medicina. Dar fața lui taică-meu și nu-ul aruncat spre ea dintr-o suflare au avut darul s-o facă să-și înghită limba cu tot cu inițiativă.

– Asta n-are cum să fie doctor! E ca cizmarul ăla care n-are flecuri la pantofi. Cum să apară în fața pacienților cu genunchii rupți și capul spart? Încredere ZERO!

Așa c-a rămas stabilit c-o să fiu profesor și că voi fi repartizată după facultate undeva la țară, unde prioritatea elevilor era mulsul vacii și nicidecum cartea. Norocul meu cel mare (și nu numai al meu) este c-a venit revoluția și-am putut refuza repartiția la Filipeștii de Târg. După care mi-am început periplul prin câmpul muncii. N-am fost nici măcar o zi profesor. Am fost orice altceva: patiser, croitoreasă, contabilă, agent de vânzări prin telecomunicații.

În compania roșie mi-am petrecut o mare parte din cartea de muncă. Aici am avut norocul vieții. M-a plăcut atât de tare șeful meu încât într-o zi a venit la magazinul unde prestam, în Rahova, fix lângă casă, și mi-a zis:

– Elena, pe tine te vreau manager (noroc că a continuat cu “manager” că eram deja pe jumătate dezbrăcată). Creezi dependență și oamenii te urmează. Ești un adevărat leader.

S-a lăsat cu ochi bulbucați, chiloți uzi și picioare de vată, plus un semi-leșin executat la mare artă. Nu m-a lăsat să-mi revin la starea (a)normală că mi-a zis:

– Luni ai assessment cu o firmă germană. Încearcă să nu-ți provoci vreo rană sau leziune mortală până atunci.

Omul știa ce vorbea. Tocmai îmi tratasem cu plasturi pentru bătături o bășică apărută de la niște prăpădiți de pantofi. Care plasturi, tocmai pentru că NU erau pentru bășici, îmi umflaseră piciorul până aproape de genunchi.

Bă, șase ore a durat assessmentul. Am trecut prin toate testele posibile: de personalitate, de numerologie, teste psihometrice, inclusiv roll-play. Ăsta din urmă fiind moartea pasiunii pentru mine. Bun! Deci șase ore, fraților, ca la final assessorul să-mi spună:

– Boss, n-ai nicio treabă cu cifrele. Ești praf! Nu ai viziune de viitor, nu poți înțelege o raportare, nu ești strateg, nu..nu..nu… și iar nu.

Noroc c-a continuat, că deja simțeam cum mă umflă plânsul.

– Ești făcută pentru artă. Pictează, coase manual, scrie sau cântă!

Când a zis CÂNTĂ, sătulă de atâtea palme peste ochi, l-am întrebat:

– Pot sa fac o probă acu’?

M-a expediat acru:

– O zi bună! Trimit azi rezultatele către șeful tău.

Am plecat simțindu-mă ca un rahat de câine în mijlocul drumului. L-am sunat pe șefă-miu și i-am zis să taie cuvântul “manager” din “Elena, pe tine te vreau manager!” și să-l înlocuiască cu altceva. Sau să-l taie, pur și simplu, de tot, și să rămânem la “te vreau!”.

Ei, și totuși s-a încăpățânat și m-a pus pe poziție. Și încă sunt pe metereze, ca să zic așa. Dar altceva voiam să vă spun, imediat după numirea mea, l-am sunat pe tata:

– Tată, sunt manager!

Scurtă pauză, după care m-a întrebat timid:

– Tăticule, e de bine?! Că nu prea înțeleg io d-astea. Adică mai ai muncă, da?

– Da, tată, sunt șefă!

– Doamne, s-o pun pe mă-ta să dea niște acatiste la biserică pentru oamenii ăia că mare pomană și-au făcut cu tine. Și ești aproape de casă, tăticule?

– Nu prea. Fac cam o oră pe drum.

Iar pauză.

– La ce ți-o fi trebuit ție nenorocirea asta când erai aproape de casă, nu știu. Nu erai tu liniștită acolo?! Nțțț, nțțț!

– Ca să fiu un model pentru fiu-meu, tată! Așa cum ești tu pentru mine.

L-am mai auzit doar cum suspină și-și trage nasul, i-am zis “sărumâna” și am închis înainte să-i spun adevărul:

– Tată, n-am voce! Că ăștia mă puneau să cânt. Cică-s doar la asta-s bună.