Hai că anul ăsta m-am hotărât și io să sărbătoresc, în premieră mondială absolută, Sfântu’ Valentin ăsta despre care vorbește toată lumea. Nu că n-aș mai fi vrut și până acu’, dar doar la  gândul că odată cu el se dă startul “tripletei groazei” mă lua cu furnicături la ariciul din buzunare și se-alegea prafu’ de orice tentativă de genul (ce voiam să zic, dacă nu știți ce e “tripleta groazei”, mai reveniți p-aici după ce aflați).

Așadar, revenind, ziceam că m-am hotărât să văd și io cum e, că doar n-o fi foc. Doar că acestea fiind zise, a început altă problemă: bun, bun, sărbătoresc, dar cum și cu cine?

Păi cum altfel decât pe stilul clasic, nu? Un cadou, o măslină, o ceva, c-așa-i frumi. Mai rămăsese să stabilesc doar pentru cine urmează să fac acest măreț gest. Grea misie.

Well, după ce-am stat și-am chibzuit vreo două-trei zile, cu perpelit și cu nedormit noaptea de la atâtea întrebări, până la urmă a venit EA, ideea. Și brusc, m-am liniștit, cum naiba de nu mă gândisem?

Dap, m-am hotărât să-i dau lovitura de grație ariciului ăla care-și face veacul la mine în buzunar și să cumpăr un preafrumos cadou pentru cea mai șmecheră persoană din viața mea, singura care mi-a fost mereu alături și m-a susținut de fiecare dată.

Ca s-o scurtăm și să nu vă omoare tensiunea în timp ce vă întrbați “oare pentru cine ia ăsta cadou”, am să vă zic pe scurt că cineva-ul ăla sunt io. Da, frate, am ajuns la concluzia ușor egoistă că eu sunt cel care mi-am fost mereu alături, indiferent prin ce-am trecut în această viață.

Odată lămurit și acest aspect, singurul mister nerezolvat mai rămăsese „bine, bine, dar ce naiba să-mi cumpăr”. Haine? Neah! Adidași? Nțțț. Blugi? Ăăă, fac o scurtă paranteză, voi ați sesizat că se întâmplă o chestie inexplicabilă și absolut înspăimântătoare cu blugii bărbătești? În ultimii doi-trei ani mi-a luat câte o zi întreagă să reușesc să găsesc o pereche de blugi care să nu arate de parcă tocmai i-a dezbrăcat o domnișoară pe care a alergat-o cineva ore întregi prin rugii de zmeură dintr-o pădure deasă. Deci au picat și blugii că n-aveam atâta timp de pierdut.

Și cum hălăduiam io așa pe interneți în căutare de idei salvatoare, jbam, îmi apare șmecheria asta de la Rowenta în fața ochilor. Moment în care am realizat că sunt bărbos cam de vreo patru ani așea și în tot timpul ăsta n-am avut vreun instrument special pentru barbă. Și când zic „special”, ma refer la ceva care să tundă barba, nu s-o radă, ca pentru asta puteam folosi cu reale șanse de succes și-o lamă. Nu, frate, de fiecare dată ori m-am folosit ori de mașina de tuns, ori mi-am cumpărat chestii care teoretic știau să le facă pe amândouă, tuns și bărbierit (când io vă zic că ariciul ăla din buzunar nu prea știe de glumă). Când am mai citit și că lamele de titan se pot regla fin, până la 0.5 mm, hotărârea mea era deja luată. Degeaba a început ariciul să se văicărească și să se dea cu fundul de pământ, două click-uri mai târziu: “comanda dumneavoastră a fost înregistrată”. Acu’ dăcât aștept.

Ah, să nu uit, fetelor, dacă aveți vreun bărbos care vă mănâncă zilele, ar merita să-i faceți cadou șmecheria asta doar pentru sentimentul inegalabil pe care îl veți trăi când veți constata că omu’ tocmai a terminat să-și aranjeze barba și în urma lui n-a rămas un munte de fire de păr care mai au și prostul obicei să se vâre prin cele mai neașteptate locuri dintr-o baie. Pentru că da, jucăria asta are vacuum technology, adică aspiră tot părul tăiat și-l strânge într-un mic rezervor pe care-l scuturi lejer și elegant direct la gunoi. Beat that!

Mno, acestea fiind zise, vă urez un sfânt Valentin deosebit cu mărețe realizări pă plan sentimental. Și nu numai.

mihai_vasilescu_barbos