Dacă e sâmbătă, e Elena.

Nu știu ce reprezintă pentru voi biserica, dar pentru mine e doar un loc unde oamenii care și-au pierdut speranța și încrederea în ei merg și-și plătesc „cererile” de mai bine. Și după aia așteaptă să se întâmple lucruri. Nici măcar nu judec acest comportament. De condamnat nici nu încape vorba. Doar observ ce se întâmplă cu oamenii ăștia și mă întreb cum au ajuns să creadă că viața lor nu le mai aparține? Și de ce tot ce li se întâmplă se transformă în „asta e crucea pe care trebuie s-o port!”?

Părerea mea despre biserica este una destul de clară: este locul de unde o mână de șnapani ține subjugată o masă de oameni care îi urmează orbește pentru că iau ca literă de lege aberațiile pe care le propovăduiesc. Locul unde asumarea nu există nici de o parte și nici de cealaltă. Unde strigătul disperării este acoperit doar de foșnetul banilor. Unde nu exiști ca individ. Locul unde creierul și sufletul întră în moarte clinică pentru că, nu-i așa: există cineva care are grijă de tine. Iar în schimbul acestei griji deosebite, TU trebuie să faci un singur lucru: să-i plătești.

Toată șarada asta mă duce cu gândul mai degrabă la lașitate din partea oamenilor și nicidecum la puterea de a accepta lucruri. Sau a le schimba. Sau a se schimba.

Exemplul cel mai clar care m-a făcut să cred asta este povestea unui amic. În urmă cu câțiva ani am lucrat pentru o companie franceză. Aveam în birou un coleg de la logistică de care, ușor, ușor m-am apropiat. Și-am aflat că fusese crescut doar de femei: mamă, bunică și o mătușă care a murit domnișoară la 50 și ceva de ani.

Mai mult, mi-a povestit că toate femeile care l-au educat au fost credincioase până la habotnicism. Pentru el „distracția” tinereții a fost să meargă la slujbe și sa se roage. Iar acum credea cu tărie că orice i se întâmplă în viață are un scop bine stabilit anterior. Într-un final mi-a spus și că are o iubită cu care urmează să se căsătorească în toamnă. L-am întrebat dacă și ea e la fel de credincioasă și mi-a spus că da. Mi-am scuipat de trei ori în sân în timp ce-mi ziceam în gând: „sper să nu fie așa și fata asta să-l învețe să trăiască”.

La exact o săptămână după nuntă a revenit la serviciu și colegii din birou au început să-l tragă de limbă despre viața sexuală. Glume de băieti, mai ales că toată lumea știa că proaspeții însurăței excluseseră total varianta de a experimenta ceva sexual înainte de a primi sfânta taină a căsătoriei.

O perioadă a evitat răspunsurile cum a știut el mai bine, dar într-un final a recunoscut că merg la terapie de cuplu. Și că SE ROAGĂ ca lucrurile să meargă bine pentru că el nu are cum să divorțeze. Divorțul ar fi însemnat pentru el un eșec și pierderea visului de a avea o familie. Era convins că și dacă e să le fie rău, trebuie să-și poarte crucea mai departe pentru că Cineva, mai presus de el și de noi, vrea ca el să treacă prin tot acest chin.

L-am luat pe toate părțile cu întrebări legate de felul în care văd amândoi asta, atât el cât și nevastă-sa. Mi-a zis că e împăcat, știe că rugile o să-l ajute. Că puterea vine în suflet de sus și că totul e să crezi și să aștepți să se întâmple. Bine, bine, dar cât să aștepți?

Avem 23 de ani amândoi, deci timp este suficient, mi-a răspuns. În plus, Elena, tu crezi că viața îți aparține, dar nu e deloc așa. Tot ce ți se întâmplă e programat cu mult timp înainte să te naști. Și nu poți schimba nimic. Doar crezi că poți schimba. După care mi-a explicat foarte convins și despre niște păcate ale predecesorilor mei pe care eu TREBUIE să le plătesc.

M-am blocat și n-am mai fost în stare să continuăm. Era clar că vedeam lucrurile din altă perspectivă și orice i-aș fi spus, n-ar fi înțeles niciodată că poți face absolut tot ce vrei tu în viață.

Dar cred că i-a rămas în cap discuția noastră, pentru că după câteva zile mi-a trimis pe e-mail un text. Erau povețele unui preot și cumva a crezut că citind cele scrise acolo o să văd lucrurile altfel. Ce să zic? A dat chix cu mine. N-am fost niciodată pregătită să-mi trăiesc viața după niște reguli sau povețe care în loc să mă facă să-mi folosesc creierul, vor să mi-l amorțească.

Vă las mai jos un citat din text:

„Dacă vrei să-ți petreci viața în curăție, nici prin cap să nu-ți treacă să placi oamenilor. Să fii cât mai neprețuită de oameni, asta da! Si nici să fii lăudată. Lauda e tot un fel de mândrie. Si când îți vine în cap gândul că ești mai bună ca altul și că meriți să fii lăudată, să-ți spui așa: Cine a mai făcut așa păcate rușinoase cum am făcut eu? Că nu-i puțin lucru păcatul ăsta. Gândește-te, dacă atunci când ieșim pentru noi afară, îngerașul nostru bun se întoarce cu spatele, că se rușinează, d’apăi când facem alte prostii sau când ne facem noi singuri poftele, cum plânge, săracul. Și nu uita niciodată: sărutul e arvuna către diavol și fiecare patimă scurtează viața si este echivalentă cu sinuciderea”.

Tot, absolut tot ce scria acolo, era legat de abstinența sexuală și de faptul că niciodată nu trebuie să ieși din casă cu gândul la admirația celor care te privesc. De cum nu ai voie să privești o femeie sau un bărbat. De cum să faci să-ți alungi gândurile astea și cum să aștepți să plece. Sau despre cum bărbatul și femeia trebuie priviți ca niște pietre care-ți apar în drum și trebuie să-i ocolești. Si de imaginatie trebuie să te feresti. Să nu te gândesti vreodată cum e trupul bărbatului, cum e trupul femeii, să nu te intereseze. Că de la gândurile astea pornesc altele. Și povestea preotul ăsta cum și pe el l-au fulgerat gânduri din astea. Dar nu le-a ascultat, ci le-a gonit și acum nu-i mai vin. Că nici nu le are, nici nu-l interesează si nici nu voia să știe despre ele. Doamne fereste! Nu i-am răspuns niciodată la email.

În schimb, m-am întâlnit cu el pe stradă zilele trecute. Ghiciți ce? A divorțat. Și mi-a explicat că n-are niciun regret. Nici n-avea cum să aibă atâta timp cât e convins c-a divorțat pentru că „așa a vrut ăl de sus”. Am râs amar la plecare. N-a înteles nimic din viața asta pe care și-o lasă condusă de niste reguli care mai degrabă distrug decât repară.

Nu cred că există dovadă de lașitate mai mare decât să-i lași pe alții să ia deciziile în locul tău. Iar când “alții” mai sunt și niște prieteni imaginari sau niște popi puși pe îmbogățire pe spatele credulilor, pe lângă ca ești laș, mai ești și fraier.

Gata, vă las, că mi-am adus aminte de un păcătos (la cum arăta, n-avea nimic sfânt în el) pe care l-am văzut intrând în lift aseară. Și-am avut niște gânduri atât de necurate c-a început să-mi bată îngerașul obrazul și să dea ca disperatul din aripi atât de tare, de ziceai că e cocor care vrea să plece în țările calde. Mă duc să-l împac și poate-l fac să-mi spună la ce etaj mergea păcătosul ăla nesimțit.  

Pwp!

mihai_vasilescu_abstinenta