Printr-o nefericită potrivire a sorţii locuiesc într-un bloc în care IQ-ul mediu este invers proportional cu vârsta locatarilor. În sensul în care deși mai bine de trei sferturi dintre distinșii mei vecini au prins live desfășurarea tratatului de la Versailles (chestie care ar presupune și niscaiva înțelepciune acumulată), media coeficientului lor de inteligență este la nivel de copil preșcolar. Nu că eu aș fi din cale afară de inteligent, dar la boșorogii mei colocatari e jale mare, practic își folosesc căpățânile pentru orice alt motiv în afară de cel pentru care au fost concepute, acela de a gândi.

Motiv pentru care toți sunt incapabili să priceapă că-mi pot parca mașina fix pe aceleași locuri de parcare unde și le parchează și ei, atâta vreme cât nimeni nu are loc plătit la primărie. Ceea ce le-am și comunicat, în mai multe rânduri, cu un rânjet larg pe față. Chestie care a avut darul să le tulbure și mai mult ritmurile cardiace și așa destul de precare.

În acest context de-a dreptul beligerant, joia trecută tocmai se împliniseră două săptămâni de când îmi parcasem mașina (și nici c-am mai mișcat-o de-acolo) pe unul dintre locurile intens revendicate. În special de unul dintre ei, cel care susţine că locul respectiv i-a fost făcut cadou de doamna mă-sa în ziua în care Mihai Viteazu intra călare în cetatea din Alba Iulia. Vă dați seama că tupeul meu de a lăsa mașina acolo atâta amar de vreme a dus rapid la devalizarea stocurilor de Aspacardin ale tuturor farmaciilor de pe o rază de doi kilometri și jumătate.

Well, cetățenii cu colon degrabă iritabil au răbdat cât au răbdat această insolență nemaipomenită de la retragerea Aureliană încoace, dar până la urmă n-au mai putut și s-a dezlănțuit jihadul. În sensul că joi seara, când am ajuns de la muncă, ei făcuseră așa un fel de sfatul bătrânilor și mă așteptau pe scară. Când i-am văzut strânși în semicerc, am fost convins că s-au adunat ca să-și ia la revedere în grup de la această lume, înainte să purceadă spre veșnicele plaiuri ale vânătorii.

Ți-ai găsit, matusalemicii erau puși pe harță mai ceva decât Traian când a purces să cucerească Dacia. Iar șefi de operațiuni erau chiar babalâcul cu locul moștenit de la duamna mă-sa și încă o hoașcă cu gura mare și creier de bibilică. Restul participanților la mitingul spontan se pronunțau doar când le era cerută părerea. Adică cam o data la două minute când erau și ei perfect de acord că, da, sunt un nesimțit care n-are pic de respect pentru proprietățile altora.

Până la urmă, după ce-am realizat că-mi bat gura de pomană și că risc s-ajung naiba la pârnaie dacă face vreunul infarct în timp ce se bășește din cauza intensului efort provocat de încercările eșuate de a gândi, am chemat poliția. Care, absolut surprinzător, a și venit în mai puțin de cinci minute.

Au venit doi băieți tineri. Unul a rămas la mașină, celălalt a intrat pe scară. A dat politicos bună seara la toată lumea după care și-a intrat în pâine:

– Care e problema? Pentru ce ne-ați chemat.

Și în timpul ăsta se uita la hoașca cu creier de bibilică pentru că aia se nimerise cel mai aproape de el. La care femeia i-o dă scurt:

– Dumnealui, și m-a indicat cu un arătător tremurând, a trecut pe lângă mine și nu m-a salutat.

Ăluia i-a picat fața. Nu, serios, trebuia să fiți acolo să vedeți privirea polițisului. Omului practic i s-a oprit respirația pentru câteva secunde. Și-a revenit cu greu din lovitură, după care și-a împins chipiul pe ceafă deconcertat:

– Doamnă, dar asta nu este treaba mea…

N-a apucat să termine fraza. Femeia a tăiat aerul cu un gest scurt și i-a dat decisiva:

– S-a întâmplat DE DOUĂ ORI.

V-am mințit, de-abia acum trebuia să vedeți fața polițistului. M-am înecat de râs atât de tare că și-acum mai simt că mă râcăie ceva în gât.

Kafka, frate, trăiesc în plină lume a lui Kafka. Invidiați-mă că aveți de ce.

P.S. Pentru că sunt întrebat în disperare care este finalul poveștii, mă simt dator să vi-l scriu aici. Teoretic, toată lumea a înțeles că ORICINE poate parca pe locurile cu pricina. Practic, toată lumea din bloc (mai puțin o doamnă de la etajul unu care nu are mașină) mă vrea mort.

mihai_vasilescu_sfatul_batranilor