Și blugii mei, Costele?

Ați cerut Elena, luați Elena.

Costel este de departe cel mai important personaj al copilăriei și adolescenței mele. Costel a întrat în viața mea de copil bezmetic trimis fiind de providența care vedea cum mă pierde din tabăra femeilor feminine. Se știe deja că pe vremea “cealaltă” primul copil din familie era cel privilegiat și câștiga mereu, fără să participe, concursul cu tema „haine noi luăm doar pentru cel mare, celălalt le moștenește”. Eu eram „celălalt”.

În plus, hainele rămase de la frate-meu se asortau perfect și cu tunsoarea mea la care „lucra” mama vreo juma’ de oră cu foarfeca de croitorie. Nu m-ar fi deranjat prea tare acest aspect dacă nu erau năsturii ăia mici de la prohabul pantalonilor, naturi pe care uitam mereu să-i inchid și prin care ieșea cămașa prea mare pentru fizicul meu silfid. Partea bună e tata îmi făcuse o curea din cureaua lui de ginerică ca să stea hainele pe mine. Vedeți tabloul cu ochii minții, da?

La Costel lucrurile stăteau mai bine. În sensul că avea o soră mai mare căreia nu-i putea purta rochițele, așa că avea propriile lui haine. Îl admiram din umbră, dar fără să-i spun vreodată lucrul ăsta. Pentru el orice zi de ieșit la joacă era o zi de sărbătoare. Avea tot timpul cămașa și pantalonii călcați și mai era și un foarte curat. Atent ca nu cumva să se murdărească, nu punea mâna pe pietrele sau bețele de pe jos. Când îl striga mă-sa „Costel, la masă”, executa imediat. Nu tu târguială, nu tu „mai stau puțin”. Pe scurt,  s-a întâmplat inevitabilul: Costel a devenit copilul în care mama voia să mă transforme.

Cât timp credeți că mi-a luat până am început să-l chinui? Exact! Fix o lună. Așa că taică-său a început să urce zilnic la noi la ușă și să-i roage pe ai mei să mă potolească. Promiteam mereu că nu mai fac, dar mă ținea până îl vedeam în fața ochilor cu hainele lui călcate și curate când brusc se dezlănțuia urgia.

Au trecut așa vreo câțiva ani în care el plângea, eu îl chinuiam, până într-o vacanța de vară când frate-miu a tras un picior la ușa camerei mele, a intrat vijelos și nici una nici două a decretat:

– Dacă te mai atingi de Costel, te leșin în bătaie! O iubesc pe Anca!

Am uitat să vă zic că Anca era sora lui Costel. M-am uitat la el și singurul meu gând era ce să aleg între să-l chinui pe Costel și perechea de blugi care așteptam să-i rămână mici ca să-i pot “moșteni”. Iar frate-meu ar fi fost în stare să-i rupă numa’ ca să mă oftice și o dată cu asta să rupă în bucăti și visul meu cel mai arzător, acela de a avea blugi. Așa că între plăcerea de a-l chinui pe Costel și blugi, am ales blugii. Și uite așa Costel a devenit cel mai bun prieten al meu.

După vacanță, într-o zi când mă întorceam de la școală, Costel mi-a zis că vrea să se căsătorească cu mine. Mă uitam la el și așteptam să văd pe unde o să-i iasă fumul de la scurtcircuitul care tocmai i se produsese. Nimic! Omu’ era cât se poate de serios. Așa că brusc am devenit și eu serioasă și  i-am spus că trebuie să terminăm școala și după aia facem nunta. Că așa auzisem eu la mama și la tata. Plus că trebuie să facă armata că altfel nu e bărbat. Și dacă tot ne facem planuri de viitor să ia și el din primul salariu un televizor color. Rusesc. Ce?! Nici io nu eram vreo săracă. Aveam ceva zestre de la bunica. Lenjerii de pat, ștergare cusute pe etamină și o plapumă. Mov.

În următorul an părinții lui Costel au decis să se mute în alt cartier. Drumurile noastre s-au despărțit. Am aflat de la Anca că a plecat în armată exact în perioada în care eu descoperisem că la Palatul Culturii era discotecă. Și cum mă zbenguiam eu așa într-o seară pe acordurile muzicii s-a apropiat de mine un tip care m-a bătut pe umăr. În timp ce mă pregăteam să-i răspund că „nu, nu dansez. Așa merg eu!”, m-a întrebat surprins:

– Nu mă mai recunoști? Sunt Costel! Iar ea este soția mea Anabella. Din Italia!

Anabella era îmbrăcată în blugi. Și Costel la fel. DOAR EU NU ERAM!