Pentru maică-mea, să vin acasă cu orice notă sub opt, însemna dezastru. Șapte era de neconceput, iar despre notele de la șase în jos nici nu mai are rost să discutăm. Practic pentru ea nu existau. Decât să-i zic c-am luat un șase, mai bine o rugam frumos să se sinucidă. Rezultatul oricum ar fi fost cam la fel. Laitmotivul era întotdeauna același: „Nu ți-e rușine? Mă știe tot orașul. Cum mă mai întâlnesc eu pe stradă cu profesorii tăi? Poponea (profu’ de mate din generală) mi-a fost elev, cum mai dau eu ochii cu el acum?”. Lesne de înțeles că n-am avut niciodată curajul să-i dau singurul răspuns care-mi venea de fiecare dată pe buze: mi se fâlfâie de ce zice lumea.

Așa că aceste fraze frumos meșteșugite mi-au bântuit amarnic tot gimnaziul. Pentru că, de ce să mint, nici eu nu mă omoram cu învățatul. Eram „brânză bună în burduf de câine”, după cum se exprimau la unison toți profesorii mei de parcă erau înțeleși între ei sau ceva. Aveam noroc că mă ducea capul și prindeam din zbor chestii care îmi asigurau supraviețuirea pe linia de plutire hotărâtă de maică-mea: note peste opt sau e groasă.

Mno, doar că nici norocul ăsta nu ține la infinit. M-a lăsat când mi-era lumea mai dragă într-un început de iarnă geroasă. Un lanț nenorocit de ghinoane făcuse carnetul meu de note să arate ca o cauză pierdută. Profesori lipsiți de inimă și fără nicio urmă de înțelgere pentru geniul meu boem îl umpluseră de note care ar fi făcut-o pe maică-mea să-și comande loc de veci în secunda doi. Că era plin de 7 și de 6 nu mai zic, dar se strecuraseră într-un mod samavolnic și vreo doi de 4. Ce să mai, sfârșitul era aproape și-l simțeam cum se apropie.

Singura soluție disperată și de compromis pe care am găsit-o? Am băgat carnetul de note sub învelitoarea cărții de română. Mai precis între ea și coperta cărții. Cu speranța că dacă mi-l cere maică-mea fac pe prostu’ și-i zic că nu-l găsesc. Asta așa ca să mai amân deznodământul, până la urmă tot ar fi mers la școală să vadă care este motivul acestei dispariții miserioase. Da’ n-a mai fost nevoie.

Fix atunci venise circul în oraș. Poate nu realizați ce însemna asta pe vremea lui Ceaușescu într-un oraș ca Vâlcea în care nu aveai ce face 360 de zile pe an. Delir, nu exista om care să nu fi vrut să meargă. Nici nu știu prin ce baftă chioară am găsit bilet. „Dăcât” că bucuria mi-a fost scurtă. Când m-am întors acasă mi-am dat seama de cum am intrat pe ușă că e groasă. Ce se întâmplase? Păi o apucase pe maică-mea vrednicia și se găsise ea să-mi facă curat în ghiozdan. Când a scos cartea de română a căzut carnetul de note de sub învelitoare. Evident, și-a băgat nasul în el. Ce-ar mai fi de zis? Când am dat ochii cu ai mei, arătau amândoi de parcă le muriseră toate rudele, erau negri la față și aruncau fulgere pe nări. Jale mare.

Bătaie nu țin minte sa fi luat. Deși, la cum se prezenta situația, mi-aș fi dorit să scap cu atât. În schimb s-a convocat consiliu de familie la bucătărie. Eu n-aveam voie să particip. Nu că mi-aș fi dorit. Dupa dezbateri aprinse au venit cu decizia definitivă și irevocabilă: ca să-mi bag mințile în cap mă vor tunde zero. Jbam, mi-au dat de m-au julit. Ceea ce au și executat a doua zi dimineața. N-am să uit niciodată privirea plină de milă a frizerului.

Băi, oameni buni, voi realizați cam ce înseamnă pentru un puști de clasa a șasea sau a șaptea (nu mai țin minte exact) să-l tunzi zero? Fix la vârsta la care încep să te interseze fetele și modul în care arăți, eu urma să mă duc chilug la școală. Mă întreb și în ziua de azi ce-o fi fost în capul alor mei. O tâmpenie din asta de pedeapsă poate să se lase cu sechele pe termen lung de tot. Marele meu noroc a fost că eram și sunt un nesimțit, altfel puteam s-o iau razna.

A doua zi când am plecat spre școală am înțeles ce simte un condamnat la moarte pe drumul spre eșafod. Era iarnă, după cum ziceam, și-mi îndesasem un fes pe cap. Da’ aveam așa o bănuială că nu voi putea sta cu el și la ore.

Mi-am găsit colegii la o „pătrățica” în curtea școlii. M-am băgat și eu, dar sufletul meu era tot numa’ smoală și catran. A mai fost cum a mai fost până am sărit la cap la o minge și mi-a alunecat fesul pe-o parte. Moment în care am simțit o mână care mi-l trage jos de tot și-apoi am auzit vocea lui Fane:

– Băăă, ăsta e chel!

S-o credeți voi că am să uit vreodată cum s-au întins toți pe jos de râs. După ce s-au mai liniștit le-am spus c-am pierdut un pariu. M-a crezut dracu’.

P.S. Ia să v-aud părerile despre mândrețea asta de pedeapsă.

mihai_vasilescu_copii_pedeapsa