Cichicean cu păr prea mult

Text scris de Elena.

De când o ştiu pe mama a avut o obsesie: curăţenia. Bine, scamele și firele de păr, în mod special, o scoteau din circuitul firesc al vieţii. Cumva, nu ştiu cum, mi-a transmis și mie genetic această “boală”. Fraţilor, n-aveţi idee cum mă simt când văd scame pe hainele oamenilor. Îmi vine să-i opresc şi să-i pigulesc până la sânge. Iar firele de păr căzute sunt caz de cămaşă de forţă pentru mine. Mă înroşesc la faţă, mâinile mă mănâncă și foarte greu rezist să nu încep să le adun. Doar ruşinea şi situaţia jenantă reușesc să mă oprească.

Boala asta s-a agravat treptat, pe măsură ce creșteam. Îmi aduc aminte că în liceu aveam uniforma aia cu sarafan care se scămoșa ca dracu. Păi nu-l bărbieream, pe el pe sarafan, cu aparatul de ras al lui taică-meu? Mno, în tot acest context de boală fără leac, a apărut în viaţă mea Cătălin. Eram colegi de liceu. Mic de statura, cu părul ţepos și urât cu spume. Dar m-am îndrăgostit iremediabil de el pentru că semăna leit cu Cichicean (nu râdeți, jumătate de Românie nu știa că pe actor îl cheamă Jackie Chan). Da, Cătălin al meu și Cichicean erau practic identici. Cum să nu te îndrăgostești? Mai ales că ne potriveam la marele fix, şansele lui de a avea o iubita erau aceleaşi cu ale mele de a avea un iubit: foarte puține spre deloc.

A venit sfârşitul clasei a XII-a şi nelipsitul banchet pe care l-am făcut la mare. Păcat că nu s-a ţinut la banchet şi Miss & Mister Ugly că ne întorceam fiecare acasă cu diplomă de exclusivitate şi excelenţă. Așa am petrecut, am dansat, am mâncat şi la ora 12.00 s-a dat stingerea. Fiecare în camera lui, desigur. Pe la 5 dimineaţă mă trezeşte colegă-mea de camera pe motiv că ciocane cineva la uşa şi vrea să ne pitim sub pat ca să nu cumva să ne violeze. Cum șansele să mă violeze pe mine cineva, stârnit de ispitioarele-mi forme, erau mai mici decât să se descopere viață pe Saturn, am deschis ușa liniștită.

Băbăieți, în uşa era el, Cichicean al meu. Timid și roșu la față, mi-a propus să ieşim în balconul camerei ca să vedem răsăritul. Ce poate fi mai romantic de-atât? Exact. Nimic! Deja aveam certitudinea că mi-am găsit jumătatea. În drumul către balcon mă rugăm să iasă copiii noştri frumoşi. Bine, ca să nu vă treacă porcării prin cap, să ştiţi că pe balcon am stat în picioare, mă ţinea strâns de mâna, soarele a răsărit şi el a plecat. Iubire pură, ce știți voi.

Ne-am întors acasă. Luni la liceu toată lumea vorbea de “cuplul anului”. Dar mie mi se rupea, aveam iubit. În următoarea sâmbătă m-a sunat să ieşim la film. Ziua, la ora 12, că aşa se ieşea atunci. Nici n-am închis bine telefonul și deja îmi imaginam cum vom sta în întunericul sălii de cinematograf şi-o să ne pupăm tot filmul. Nu mai aveam răbdare, jur!

Am ajuns pe la ora 11 în parcul din faţă cinematografului. El era îmbrăcat în alb. Complet. Cămaşă albă, pantaloni albi, teneşi albi. Exact ce vă ziceam, Cichicean în kimono. În mână ținea o pungă cu gogoși. Măcar ălea nu erau albe.

Ne-am aşezat pe bancă în parc cu pungă cu gosoși lângă noi şi-am început să manacam. Păsărele ciripeau, soarele ne mângâia cu razele lui calde, copiii zburdau fericiţi în parc, el mă ţinea de după umeri şi din când în când îmi mângâia omoplatul. Simțeam fericirea cum îmi duduie prin vene. El se mai prefăcea că pune mâna pe bancă și din “neatenție” îmi atingea piciorul drept. Și coapsa mi-o atingea. Cu cotul. Tot din “greșeală”. Ce să mai, abia așteptam să intrăm în sală ca să dăm frâu liber acestor sentimente pure și înalțătoare.

Și în tot decorul ăsta demn de film cu ‘nșpe premii Oscar, mă pune dracu’ să mă uit în zona lui inghinală. Brusc, cerul senin s-a transformat în vânăt-negru, păsărelele în ciori, razele soarelui în săgeți, piciorul drept mi-a amorţit subit, dinții mi s-au încleștat și mi-a dat sângele pe nas. Da, oameni buni, dintr-o dată n-a mai contat nici romantism, nici nimic. Nu puteam să-mi mai iau ochii de-acolo pentru că fix lângă șliț, trubadurul meu avea pe pantalonii lui albi ca spuma laptelui UN FIR DE PĂR!

Am paralizat. Cum naiba să pun mâna tocmai “acolo” ca să-i iau firul de păr? Şi dacă nu-l iau, cum mai mergem noi la film? Că eu voiam la întuneric, dar fără fire de păr și scame. Atunci mi-a trecut prin creier o idee care părea salvarea lui. Şi a mea. Şi a omenirii de altfel. Mai erau două gogoşi în pungă aşa că i-am spus:

– Hai, să le mâncăm acum. Dar vreau să ne prostim ca ăia mici. Să dăm pe noi firimituri şi să radem!

Ideea era să se umple naibii de firimituri ca să se scuture după și să cadă blestematul ăla de fir de păr. Am mâncat, ne-am prostit, s-au adunat firimiturile acolo, perfect.

– Scutură-te, te rog, pe pantaloni.

El, drăguţ ca de obicei, a executat. Eu am închis ochii, am tras aer în piept lăsând fericirea să mă cuprindă şi am lăsat capul pe spate. M-am felicitat în gând pentru momentul meu de inteligenţă sclipitoare și abia apoi am deschis ochii. Nenorocitul ăla de fir e păr ERA TOT ACOLO! Şi acum când scriu aceste rânduri, simt furnicături pe tot corpul.

Mă uităm la el şi mă gândeam că singura soluție convenbilă ar fi să-l ucid. Dar care erau şansele să mai am un iubit? Aşa că m-am rugat în gând să fiu iertată pentru că voi atinge “acel” loc și brusc, fără niciun avertisment, am întins mâna, am apucat blestematul de fir și-am tras. Cichicean s-a albit și la față, a sărit de pe bancă mai ceva ca ăla adevărat și-a început să ragă din toți plămânii:

– Nebunooo, ăla e părul meu!  De ce tragi așa?

N-am mai intrat la film. Mi-era teamă că întunericul din sală nu-l va ajuta deloc.