Text scris de Elena.

1 Martie, ora 6:30. Sună alarma. Mă trezesc mai vioaie ca oricând. Azi e mărțișorul și simt o imensă bucurie la gândul că se lasă cu cadouri și că va fi o zi de neuitat. Sar din pat direct în papucii de casă și mă îndrept către baie. Mă ia o emoție puternică la gândul că aș putea gasi chiar acolo ceva-ul ăla mult așteptat. Apăs pe clanță, strâng ochii cu putere și aprind lumina. Îi deschid brusc, pregătită să mă bucur. Vreau să fiu surprinsă! Și sunt! Oglinda care trebuia să reflecte făptura-mi divină e plină de stropi, pe chiuvetă sunt firișoare mici de păr, aparatul de ras e pe jos, iar lângă coșul cu rufe zac relaxate trei șosete murdare. Trei. Că patru sunt prea multe și două prea puține.

Mă uit la mine în oglindă și mă minunez de cât de relaxata sunt Asta în timp ce mă întreb “oare ce-o să primesc de mărțișor?” și simt cum mă cuprinde nerăbdarea. Cu emoțiile ajunse deja la cote maxime, reușesc să mă spăl pe ochi și pe dinți, deși nu sunt sigură că asta e ordinea în care le fac.

Termin și mă îndrept către bucătărie pe valurile unui miros îmbietor de cafea. Hai, mă, zic, n-a spălat el chiuveta, dar mă așteaptă cu cafeaua. Intru timidă, cu un zâmbet suav pe față și dinții proaspăt spalați. Da, cafeaua era gata. Doar că întinsă pe tot aragazul. Iar cutia era căzută pe jos. Îi zâmbesc în gând și-l alint: ce neîndemânatic mic. Prin puterea gândului îi mai transmit câteva “dulcegarii”, fără să mă repet, timp de 10 minute. Cu gâtul uscat de atâta “dulce” mă îndrept către frigider ca să beau apă, dacă tot n-am cafea.

Pe ușa de la frigider observ un bilețel. Închid repede ochii ca să las surpriza să mă cuprindă. Deschid cu emoție unul singur și citesc literă cu literă. Literele le adun în cuvinte: strânge de pe jos dacă nu ești în stare să înșurubezi bine un capac! Strâng, ce să fac. Mai ales că nu vreau să strice nimic ziua asta care se anunță minunată.

Înainte să plec spre muncă, mă mai învârt un pic prin casă. N-am răbdare până diseară și caut surpriza. Sunt convinsă că a ascuns-o pe-aici pe undeva. Al naibii, a dosit-o bine de tot că nu reușesc deloc s-o găsesc. Iau la repezeală niște haine, le arunc pe mine și plec spre serviciu.

Aici mă așteptă colegele mele cu flori și mărțișoare. Eu n-am luat nimic. Nu înțeleg de ce să ne dăm mici atenții în ziua în care noi TREBUIE să primim. Dar așa se întâmplă când n-ai și tu un om ca al meu. Hahaha. Eu am. Și-ncă ce om. Săracele alea sunt cu fața căzută, în timp ce eu mă suport din ce în ce mai greu de atâta fericire.

Orele trec foarte greu. Abia aștept să ajung acasă ca să găsesc adevărata surpriză. Șeful, parcă anticipându-mi nerăbdarea, vine cu o veste demnă de ziua asta specială:

– Fetelor, astăzi puteți pleca cu doua ore mai devreme.

Nici n-a terminat bine de zis, că sunt în taxi. Pe drum, îl tâmpesc pe șofer cu logorea mea. În semn de apreciere că m-a ascultat, la final îi las un bacșiș de zile mari. Știți cum e, dacă dai primești înzecit. Iar eu chiar simt că am de primit. Intru în scară, pe ușa liftului scrie “revizie”. Nu-i nimic, zic, abia am timp să-mi pregătesc inima pentru surpriză. O iau ușurel pe scari. 8 etaje. Ajung în fața ușii gâfâind și transpirată toată de emoțiile care mă pătrund. Trag aer în piept și deschid ușa. Surprizăăă! Pe canapea stă el împreună cu Fane, Nicu și Costel. În șort și cu busturile goale. Pizza și berea sunt pe jos, iar la televizor e marele derby al etapei.

N-apuc să salut, că-mi spune zâmbitor:

– Ce bine c-ai venit mai devreme. Adă și tu patru beri și fă niste floricele! Repede, cât e pauză.

Fac, că doar bine faci, bine primești. Cu berile și castronul în mână dau să deschid ușa de la bucătărie. Când trag de clanță, mă lovesc fix peste gleznă. Îmi vine să urlu de durere. Strâng ochii și dinții cu putere. Într-un final îi deschid. Sunt cu glezna pe tablia patului. Mă uit buimacă în jurul meu. Sunt în dormitor. Mă uit la telefon. Ora 6:20, 2 martie. Nu mai înțeleg nimic. Mă dau jos din pat amețită și dau să intru în baie. El se bărbierește. Îl întreb nedumerită:

– E 2 martie azi?

– Îhî, zice.

Cum naiba? Timidă, prin crăpătura ușii, insist:

– Păi și 1 martie?

– A fost ieri, dacă azi suntem în 2. Hai, du-te și fă cafeaua aia că te-ai zăpăcit naiba de tot.

Răsuflu ușurată. Pfff, ce bine c-a fost doar un vis!

Vis??? Stai așa, și mărțișorul meu?

mihai_vasilescu_pizza_bere

sursa foto