Text scris de Elena.

De când mă știu am avut o obsesie: sânii mari. Ani la rând, visul meu de noapte și de zi era că o să mă mărit cu un chirurg plastician care să mă transforme în doi sâni MARI. Atât! Ajunsesem deja la 19 ani și eu încă nu intrasem într-un magazin cu lenjerie intimă. Priveam totul de afară și cu lacrimi în ochi îmi juram că voi schimba cumva acest „mic (spre deloc)” amănunt. Cu orice risc și preț. Nu luasem însă în calcul chiar toate riscurile.

Și cum părinții mei erau simpli muncitori, am decis să fac ceva ca să câștig suficienți bani cât să-mi permit să-mi „cumpăr” acest vis. Plata unei operații estetice. Așa că imediat ce am terminat facultatea am hotărât că trebuie să mă angajez urgent și-am depus cv-ul pe la toate băncile din oraș. Băi, fără țâțe, fără țâțe, dar și fără noroc? S-o credeți voi! Exact p-ăla chior l-am avut. După nici două zile m-au sunat de la BCR să mă prezint la un interviu. Totul a mers șnur, așa că în mai puțin de o săptămână eram angajată. Partea proastă era că jobul presupunea să stau la ghișeu. Adică mă vedeam de la bust în sus, iar piesele mele de rezistență gleznele subțiri, picioarele frumoase și fundul bombat erau tot timpul ASCUNSE de acest ghișeu nenorocit. Practic, am fost forțată să caut o altă soluție.

Ei bine, pentru a doua oară în viață, chiorul ăla de noroc mi-a surâs suav încă o dată. Se lansase moda cu bluzele care aveau umerași din burete. Am devenit pe loc fanul lor numărul unu. Nu al cârpelor în sine, pe care le aruncam cum le cumpăram, ci al bureților de la umeri. Ajunsesem specialistă în umerași. Cu cât erau mai buretați, cu atât le cumpăram mai repede. Îmi tremurau mâinile și picioarele de nerăbdare să ajung acasă, să-i smulg și să-i cos de sutien. Pe scurt, într-o săptămână m-am ales cu niște sâni pentru care Pamela Anderson m-ar fi ucis în piața publică, asta dacă n-ar fi murit între timp de apoplexie. Și ea și medicul ei estetician.

Cam la vreo săptămână de la angajare, la IT a venit un fost coleg de facultate. Cand m-a văzut, a belit ochii și m-a întrebat direct, fără introducere:

– Ce dracu’ ai mâncat în ultimul an de arăți așa de bine?

– Coacăze, l-am repezit eu. Și șterge-ți te rog scuipatul de la gura.

Nu de alta, dar mi-era teamă că-i pică saliva pe bureții mei, mă udă până la piele și răcesc. Că eu pe vremea aia aveam imunitatea scăzută de la atâta alergătură prin magazine.

Dar ăsta nu era singurul, aveam o grămadă de pretendenți care mă curtau care mai de care mai insistent. Bine, și bustul meu arăta într-un mare fel. Nu înțelegea nimeni de ce îi tot refuz. Nici n-aveau cum să înțeleagă, teama mea cea mai mare era că dacă mă dezbrac îi omor sufocați sub mormanul de bureței. Așa că o bună perioadă de timp mi-am asumat rolul de inabordabilă. Draguță, apetisantă dar implicată într-o relație serioasă. Relație inexistentă, de altfel, nu riscam eu să-l las pe vreunul sa se înțepe in sânii mei.

Cu timpul, complimentele pe care le primeam zilnic și privirile băloase ale bărbaților m-au făcut rapid să scap de teama mea și să prind încredere în mine. Ce să mai, eram noul star sexy al întregii rețele bancare. Mai mult, pentru că noii mei sâni îmi crescuseră deja cotele de popularitate până la cer, într-o zi, cum mergeam eu mai în piept așa, mă oprește o colegă și îmi spune că sunt invitată la ziua ei, undeva la o vilă. Am înțeles-o, ce petrecere e aia fără vedete și am acceptat pe loc.

M-am înființat la locul plecarii, m-am uitat peste ochelari cu sprânceana ridicată la colegii mei care tremurau nerăbdători să mă aibă în masina lor până la destinație și am ales la întamplare una fără geamuri fumurii. Simțeam că lumea are nevoie să ma vadă. Ajunsă la destinație, am coborât ca o vedetă. Când am trecut prin salon, am ridicat ușor mâna ca să-mi salut admiratorii apăruți de nu știu unde, privind la ei ca la niște muște căzute în admirația mea. Am primit cheia de la cameră și în timp ce colegii mei se bateau care să-mi care trolerul, eu am aruncat o privire suava de jur-împrejur. Cu un gest princiar, mi-am dat la o parte o suviță de păr rebelă și m-am oprit o secundă ca să mă admir într-o ușă de sticla, când brusc am simțit că timpul se oprește în loc. Acolo, pe nenorocita aia de ușă de sticlă, trona scris mare, enorm chiar, un anunț: program piscină 8-20.

Cum adică PISCINĂ? Adică eu în costum de baie? Acolo, printre toți admiratorii mei, cu sutienul meu pe mărime de pre-adolescentă? M-am perpelit vreo câteva ore luptându-mă cu tentatia de a-mi tăia venele și până la urmă am hotărât să trec la planul B. Îi mai las un pic să se îmbete bine și cobor și eu, cu speranța că nu mă mai obervă nimeni. Zis si făcut. Peste încă vreo oră am coborât. Colegii mei, TOȚI colegii mei, erau aliniați în piscina plina cu apă și o parte din saliva lor. M-am dus lângă apă, am închis ochii, i-am strâns cu putere ca să nu se vadă lacrimile șiroind, am tras tare aer în piept (ma rog, în pieptul lipsă) și mi-am dat halatul jos.

– Elena, acum întoarce-te cu fața!

A fost gluma pe care a trebuit să o suport șapte ani la rând, până mi-am schimbat jobul.

mihai_vasilescu_pamela