Text scris de Elena.

Am fost o băiețoaică de când mă știu. Tare greu a fost pentru parinții mei să mă facă să fiu feminină. Pentru că fix cele două semne supreme ale feminitații mi-au lipsit până târziu: părul lung și sânii. Bine, mama mă și tundea ca pă frate-miu, de ziceai că sunt bolnavă sau ceva. Mi-amintesc că aveam o verișoară, mai mare decât mine cu patru ani. Avea părul lung și negru. De câte ori venea la noi în vizită, mă făcea să mă bag sub masa de 12 persoane din mijlocul sufrageriei și mă amenința cu un băț că nu mă lasă să mai ies de acolo decât atunci când am părul lung. Ca fetele. O uram. Maxim!

Dar, cel mai tare uram adulții. Băi, aveau ăștia un dar de a-mi pune niște întrebări de rahat, de mă omorau cu zile. Cele mai crunte, cele pe care le simțeam ca pe niște pari în moalele capului,  erau: “ce vrei să te faci când o să fii mare?”, “știi și tu o poezie?”, “pe cine iubești cel mai mult? Pe mama sau pe tata?”. De fiecare dată când le auzeam, simțeam nevoia să le răspund exact ca vecinul Sandu, de la patru, când o alinta pe nevastă-sa: “Ba pe-a mă-tii, Tanțo!”. 

Cu toții am fost copii și ne doream să fim ceva anume când vom fi mari. Orice. Auzeam pe la prietenele mele cum vor să se facă doctoriță, vânzătoare, croitoreasă, învățătoare, fel de fel de meserii d-astea ciudate. Bine, ciudate erau și ele. Aveau părul lung toate și purtau rochițe și săndăluțe. Mă disperau cu diminutivele astea. Eu eram mai preocupată să-l urmăresc pe vecinul meu Costel când făcea pipi după colțul blocului, ca să-i văd puța. Fiecare cu problemele ei, frate.

Mbunnn. Visul meu era să fiu musafir. Băi, mi se părea atât de mișto “meseria” asta, că noapte de noapte mă visam în vizită la cineva. Aveam și motive să-mi doresc asta. Întotdeauna, când eram în vizită, atenția maximă era asupra copiilor gazdelor. Eu puteam să le cotrobăi liniștită prin sertare. Asta era o manie a mea. Că mai aveam una: să fur chiloți. Nuș’ ce dreacu’ aveam, dar nu-mi plăceau decât ăia cu dantelă. Eram băiat, e clar! Dacă le gaseam sertarul cu chiloții îmi alegeam 2-3 perechi de parcă eram la magazin. Doar ca nu-i plăteam. Plm, pentru ce, că doar nu erau noi. Tocmai de-asta, ai mei erau nevoiți mai mult să primeacă musafiri, decât să meargă ei în vizită. Mă știau deja toți.

Așa că făceau doar o dată pe lună câte o paranghelie. Trebuie să vă spun că ai mei aveau o plăcere soră cu excitația să mă umilească de față cu musafirii. În primul rând, mă îmbracau în rochiță. Și nu orice rochiță. Ci aia din catifea și dantelă. Roșie. O purtam de fiecare dată, la fiecare eveniment. Cumva, mama dovedea prin asta că are o fată. Și acum urăsc culoarea aia. Nici măcar de revelion nu-mi pun chiloți roșii, așa cum e tradiția. Prefer să n-am noroc decât să am bube pe mine. În al doilea rând, îmi prindeau în păr, cu agrafe, două pampoane albe. Făcute de mama. Nu vreți să știți cum arătam. Jurai ca sunt împăiata. Exact ca vulturul Vasile care stătea deasupra ușii de la sufragerie.

Trecând peste faptul că mă îmbracau în fetiță, deși n-aveam nicio treabă cu asta, mai aveau o meteahnă: mă puneau să stau la geam, fix pe mijlocul sufrageriei, în picioare, cu mâinile trăgând de poalele rochiței și să spun poezii. Da, băi, POEZII!. Mânca-le-aș stilu’ lor de părinți. Și nu una, nu două. Nu se opreau până nu le turuiam pe toate pe care le știam. Iar ei, adulții, mă aplaudau frenetic, mă umpleau de niște complimente care mă făceau să-mi apară urticarie, mă apucau de obraji (după ce mi-i băleau pe amandoi) și mă mângâiau pe creștetul capului. Toți. Pe rând. Plâng și acum, cu suspine, când îmi amintesc asta.

După ce terminau de mângâiat, scuipat, frecat pe creștet și complimentat maimuța cu “ce deșteaptă și frumoasă e asta mică”, urma marea întrebare a penisului: “și ia zi, tu pe cine iubești mai mult?”. Odată rostită, vreo douăj’ de ochi ațintiți asupra mea așteptau cu sufletul la gura răspunsul. Inclusiv mama și tata.

Iar io mă uitam la părinții mei, ca muta la pulă, și mă gândeam la omorul pe care o să mi-l iau după ce slobozesc nenorocirea. Așa că le-o trăgeam cât puteam eu de profund: “Pe niciunul, eu sunt luată de la Casa de Copii. Nu vedeți ce chinuită sunt?”.

Dacă exista vreunul de la masă, căruia i se părea o glumă bună și râdea în hohote, ăla nu era tata, clar. Și nici mama, care îmi tot repeta că UNICUL raspuns la întrebarea asta este: pe amandoi la fel de mult.

Așa că tata, cu ochii ieșiți din orbite sub presiunea sângelui care i se ridica în cap, mă expedia în cameră șuierând printre dinți un “DISPARI!!” apăsat.

Odată ajunsă acolo, trânteam ușa cu putere, luam privirea păpușii Chucky, îmi ridicam amândouă degetele mijlocii și le transmiteam pe calea gândului, niște chestii minunate. De finețe. Auzite în spatele blocului.

După asta îmi reveneam imediat. Îmi luam tricoul pe mine, pantalonii scurți și adidașii în picioare. În viteza cu care străbăteam sufrageria, ca să nu mă vadă tata, luam și bățul de după ușă și mă duceam să-l bat pe Costel. Că avea puța mică. Și asta mă enerva foarte tare!

Și înca mă mai enervează treaba asta! Dar să știți că mă iubea, săracu’…

P.S. – Costeleee, dacă ți-ai revenit, caută-mă!

mihai_vasilescu_rochita_rosie