La semafor, din mașina de lângă mine se tânguie lung o manea. Pentru că e cu volan pe dreapta, am condiții de audiție premium. Evit cât pot să privesc spre melomanul de ocazie, dar versurile de dor și jale se prăvălesc, pe geamul deschis la maxim, direct în timpanele-mi sensibile. Deși nu-mi doream neapărat, acordurile “piesei”, cântate de o voce semi-gâjâită de bărbat scopit, mă teleportează pe dată într-o lume nouă, plină de credință și iubire, în care:

Am un boss ce mă iubește
Și Dumnezeu se numește
La inima lui mă are
Și-mi dă forța cea mai mare

Fix de două ori la rând am apucat să mă înfrupt din înțelepciunea acestor minunate ziceri, pentru că s-a făcut verde, iar promotorul inspiraționalelor versuri a apăsat la fund pedala de accelerație și s-a pierdut în zare. Moment în care am constatat plin de amărăciune că Dumnezeu nu-l iubea chiar atât de mult pe cât pretindea și cred că nu-l prea avea nici la inima lui cea mare: omu’ meu conducea un… Passat.

Păi ce-am făcut, bo$$? Așa ne lăudăm? Cu mașina aia, orice proprietar de “ursuleț” din ’93 îți râde-n nas și-ți dă rușine. Fraților, vă zic, lumea asta o ia razna, nici maneliștii nu mai sunt ce erau odată.

mihai_vasilescu_cocalar