Ați mai recitit de curând “Balada Meșterului Manole”? Nu de alta, dar dacă lecturezi printre rânduri, o să constați balada asta este însăși definiția poporului român. Pur și simplu reunește toate “calitățile” noastre de bază. Vă zice băiatu’ imediat ca să înțelegeți de ce.

Meșterii zugravi, zece la număr erau toți puturoși și nepricepuți. Care ați renovat de curând sau ați avut nevoie de vreun meseriaș e imposibil să nu știți despre ce vorbesc.

Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucra în zadar!

Vă sună cunoscut? Nu? Înseamnă că ați lucrat cu ceva meseriași nemți sau de prin alte părți, la ăștia ai noștri exact așa se întâmplă, totul se dărâmă instant de la treaba de mântuială și munca în dorul lelii.

În plus, lenea își făcea și ea simțită prezenţa din plin la cei “zece meșteri mari”:

Iar Manoli sta,
Nici că mai lucra.

Să vă reamintesc în ce “ritm nebun” se lucrează la noi? Să vă aduc aminte că, dacă n-ai om care să stea cu zugravii, te apucă iarna și “lucrarea” e tot la început?

Da’ stați că n-am terminat. Șefu’ de echipă, Manole ăsta, mai era și căpetenia planetară a misoginilor. Sper că e clar de ce, nu? Păi ce idee i-a venit într-o zi omului? Să zidească, prima femeie care apare a doua zi dimineață, într-unul dintre pereții mânăstrii. Cam cât de mult trebuie să urăști femeile ca să-ți treacă chestia asta cretină prin creier? Nici de-al naiba nu l-ar fi zidit pe unul dintre bețivii ăia de colegi ai lui. Nuuu, nici pomeneală, ca să nu se mai dărâme șandramaua trebuia musai niscaiva pixdă băgată la dospit. Mie-mi spui? Cum dracu’, fără țâțe în perete nu stă nimic în picioare. Voi realizați ca porcăria asta se învață la școală?

Și dacă toate astea nu erau de-ajuns, omu’ mai era și sadic. În sensul că s-a gândit el că cel mai bine ar fi s-o zidească de vie. Măcar s-o fi îmbatat sau adormit, ceva, orice. Ți-ai găsit, au lăsat-o să zbiere ca pe porc de Ignat și oamenii își vedeau de treabă cu mortarul și mistria. Pot să jur că din când în când se mai opreau să ia câte o gură de țuică (Argeș, Pitești, “Ochii lui Dobrin”, remeber?) și se amuzau când o auzeau răcnind a moarte: “coae, Ana asta a ta e cam tare-n clanță, a dreacu’ nu mai tace odată din gură”. 

– Stai, mândruţa mea,
Nu te speria,
Că vrem să glumim
Şi să te zidim!

Exact ce ziceam mai sus? Oamenii “glumeau”, dom’le, și nu te joci cu umorul. Gizăs craist, repet, anomalia asta literară se învață în școală, da?

Ce mai tura-vura, printr-un noroc, după ce au omorât biata femeie, nu s-a mai dărâmat porcăria aia de mânăstire. Curat inginerie. Dar, ca să fie treaba-treabă, pentru că se aflau tot în spatiul carpato-danubiano-pontic, toată povestea nu se putea încheia fără o mare țeapă în cel mai pur stil mioritic. Mai precis, angajatorul (Vodă, în cazul de față) s-a pișat pe meșteri și în loc de plată le-a dat o mare uie. Sau nu vă mai amintiți că-i omoară pe toți zece? Da, da, exact, le-a luat scările și schelele și s-a cărat, i-a lasat să moară de foame pe acoperiș. De ce să dai bani, dacă se poate să nu? Că să înţelegeţi că și acum 600 de ani fix același principiu se aplica în economia de piață valahă: arde-l pe fraier, dacă poţi!

Toată povestea se termină cu o minciună sfruntată, că doar și la asta suntem neîntrecuți. Cică Manole s-a aruncat de pe mănăstire și în locul în care a căzut, a ieșit o fântână.

Iar unde cădea
Ce se mai făcea?
O fântână lină,
Cu apă puţină,
Cu apă sărată,
Cu lacrimi udată!

Băejnebun, așa simplu era? De-aia e împânzit tot Bucureștiul de anunțuri lipite pe stâlpi: “sap puțuri”? Că dai o țâră cu capul de pământ și izvorăște apa? Ah, unde mai pui că cică ar fi sărată. Aiurea, am băut io și e dulce, proaspătă și bună.

Dă-o-n plm de șmecherie, cum să-i înveți pe copii așa ceva? Asta și cu mizeria ailaltă, “Miorița”, ar trebui studiate pe post de “așa, nu”. Ziceți și voi, sunt eu nebun?

mihai_vasilescu_mesterul-manole

sursa foto