Ieri, cam pe la ora patru așa, li s-a făcut fetelor din firmă poftă de înghețată. Iar cum eu sunt un gentleman ireproșabil (știu că nu pare, dar tocma’ ăsta ie secretu’: să fii gentleman și să nu-și dea nimeni seama de asta), m-am oferit să mă duc până la Mega, să rezolv situația. Doar nu era să las fetele în suferință profundă. Plus că se spune că înghețata dă dependență și io nu mă joc cu sevraju’ colegelor mele. Așa că am luat-o, prin arșiță, la picior spre magazin.

Acolo m-am coit vreun sfert de oră, pen’că una dintre pofticioase voia musai înghețată cu fistic. Evident, aveau cu afine, cu papaya, cu jumări, cu măcriș și cu rostopască, numai cu fistic nu. [A propos, rugăminte personală pentru doamna sau domnu’ care se ocupă de aprovizionarea magazinului din Piața Victoriei: faceți dom’le ceva să mai largiți gamele de produse, că e cam sărăcuță treaba. Serios, deja dau din buze a pagubă când trec pe la voi. Numa’ zic.]

Să revenim la oile noastre. Deci m-am câcâit vreo cinșpe minute, da’ înghețată cu fistic nu era dăloc (mbine, ar fi fost ceva, dar la caserolă d-aia de un kil, îmi dădeau cu ea în cap la firmă). Până la urmă am jucat la siguranță și am luat o Nirvana cu praline, cu așa ceva nu riști, nu s-a născut încă femeia care s-o refuze. Am plătit și am ieșit din nou în soare. Moment în care am simțit o mână pe umărul meu drept, iar din spate s-a auzit o voce aproape suavă. Aproape.

-Tu ești tipul care-a scris articolul cu grasele?

Până să apuc să zic “depinde cine-ntreabă”, m-am întors din reflex. Băbăiatule, bă oameni buni, nu-mi dădusem eu seama de ce brusc se făcuse umbră pe jumătate de trotuar. În spatele meu era… cum să zic ca să nu mă exprim chiar nasol… era o fată, dar ce fată. Practic, era încarnarea vorbitoare a lui Empire State Building, era Casa Poporului care pornise la plimbare prin oraș și acum statea la taclale cu mine. Pe scurt, era huge, fraților, era o tipă pe lângă care luptătorii de sumo ar fi parut niște copilași subnutriți crescuți la orfelinat.

Atunci m-am gândit că mi-a sunat ceasul. Așteptam momentele alea in care se spune că-ți trece toată viața prin fața ochilor, dar în afară de mașinile de la semafor nu trecea nimic. Mi-am făcut repede o cruce cu limba în cerul gurii (vedeți, în clipele grele ne întoarcem cu fața către Domnu’), m-am eliberat timid și destul de dificil de sub povara mâinii ei și am zis spășit:

-Da, eu sunt.

Apoi am închis ochii și mă rugam să facă bine să dea tare din prima, să termine treaba repede, ca să nu sufăr. Sau, pentru un randament mai bun, să se arunce peste mine dintr-o singură mișcare dibace. Clar nu apucam sa ating viu asfaltul. Cum momentul se prelungea, am deschis la loc ochii, într-un acces de eroism, aidoma condamnatilor la moarte care vor să-și privească plutonul de execuție. Miracol, Casa Poporului zâmbea la mine. E clar, mi-am zis, de frică am început să am vedenii. Dau să înghit în sec sau să mai spun ceva în apărarea mea, dar aveam gura uscată ca iasca, un sunet nu ieșea. Când colo, glăsuiește ea:

-Și cum ai făcut omule să slăbești așa de mult?

Pam-Pam!

Nu vă mai povestesc restul conversației, că n-are rost. Aș putea să mai menționez un “ai avut dreptate cu tot ce-ai scris acolo”, dar n-o s-o fac. Sper doar să se țină de treabă și să se apuce să pună în aplicare ce i-am explicat. Nu de alta, dar părea c-o interesează să slăbească.

P.S. Oana (ea este împricinat), aseară mi-a fost lene, dar azi îţi trimit email-ul promis, cu toate detaliile.

P.P.S. Până să apară prima feministă care să pomenească despre dimensiunile microscopice ale penisului meu, am sa explic că i-am spus fetei că voi scrie și că voi face mișto de întâlnirea noastră în stilul meu. S-a prins din prima: “crezi că mă aștept să spui că sunt slabă? Scrie ce vrei că eu mă distrez când citesc”. V-am pupat pe colăcei.

mihai_vasilescu_sumo

sursa foto