În general, nu-mi prea place să mă dau ceea ce nu sunt. Cu rare, foarte rare excepții, desigur. De-aia când a sunat telefonul și m-a invitat Oltea la JazzTM i-am adus la cunoștință că strică orzul pe gâște, eu fiind un superficial ascultător de piese comerciale. Ba, ca să fiu sincer până la capăt, tot cu îndoială în suflet am ascultat și argumentul ei care zicea ceva de genul: “nu te prosti, am conceput un line-up pentru toată lumea, nu trebuie să fii specialist, vino aici c-o să-ți placă sigur”. Ah, unde mai pui că m-am dezumflat aproape total când mi-a mai spus și că o să mă deplasez până acolo cu un van de la Mercedes. Pentru că, desigur, în mintea mea “van” însemna dubiță din aia care cară marfă. Mă și vedeam într-un maiou alb, asudat zdravăn, cu capul scos pe geam, zbierând la căruțași să se dea la o parte ca să-i pot depăși și trăgând zdravăn de volan în toate părțile.

Așa se explică de ce am zis un “da” cu jumătate de gură, bazat mai mult pe faptul că-mi doream să mă cunosc și eu, în cele din urmă, cu Oltea. “Da” pe care am început chiar să-l regret când mi-a ajuns la urechi că trebuie să iau și niște pasageri cu mine. Două fete care, după profilurile de Facebook, păreau niște hipsteriţe prețioase care ascultă de la Mendelssohn Bartholdy în sus. Și un tip, artist fotograf, care promitea să fie același gen elitist ce nu se amestecă nici mort cu vulgul. Îmi și imaginam strâmbăturile și țâțâiturile nemulțumite când dădeam eu radioul, ca un peizan veritabil, pe profm.

Well, păi să le luam pe rând. Pentru că nu numai că nu s-a adeverit nimic din toate astea, dar am avut parte de unul dintre cele mai mișto weekend-uri evăr, pe care mi-aș dori din tot sufletul să-l pot repeta.

“Dubița” de la Mercedes, adică un V-class, a fost un fel de rachetă pe patru roți. Și nu mă refer aici doar la modul absolut uluitor în care răspundea la accelerațiile mele barbare, ci și la droaia de tehnologie pe care o puseseră producătorii pe ea. Practic, aveam la distanță de o apăsare de buton absolut toate facilitățile de care era nevoie. De la navigație, până la uși. Treaba e că uitasem să le spun celor de la Mercedes, când am preluat van-ul, că eu conduc sport spre foarte sport și, în general, trag de o mașină exact cât poate ea să ducă. Iar asta ducea bine. Zvonuri nefondate susțin că e posibil să fi dus și cei 200 km/h pe care mi-i arăta deseori vitezometrul, dar nu m-aș lua după ele. Eu am mers legal, cu maxim 50 în localități și 80 în afara lor. Ca să fie clar! Desigur, astea toate contau doar pentru mine. Cele două pasagere s-au extaziat și au început să chirăie încântate doar când s-a aprins (singură) lumina ambientală, după ce s-a înnoptat. Femei, ce să le ceri. Mai era și turcoaz. Lumina. Van-ul era negru.

mihai_vasilescu_mercedes

Să trecem la pasageri, adicătelea “prețioasele”și artistul fotograf, care s-au dovedit a fi terapia mea de weekend. Pe bune, nu-mi aduc aminte de când nu m-am mai distrat în halul ăsta. Practic, am râs non-stop, uneori cu lacrimi și dureri de fălci, din primul minut al excursiei până în ultimul. Să vă mai spun că fetele n-ascultaseră vreo piesă de-a Deliei, iar eu am luat asta personal și am început să schimb posturile de radio, doar-doar găsesc vreunul care să difuzeze exact atunci Delia? Evident, nu găseam. S-a întâmplat de-abia după câteva ore, când intram în Timișoara, iar piesa a fost întâmpinată cu urale și cu strigăte de genul: “dă-o la maxiiiiiim”. Sau să vă povestesc că mergeam cu 170km/h 45km/h și una dintre ele mormăia de zor: “mergi și tu mai tare, ce naiba te târâi așa”? Eh, nu vă mai spun. Ce s-o mai lungim, au fost momente când am crezut că mă sufoc de râs, iar eu nu pot decât să le mulțumesc pentru asta și pentru că mi-au suportat glumele misogine, ba chiar au reușit să mi le întoarcă. În ceea ce-l privește pe “artistul fotograf”, am o poveste separată, absolut beton, pe care sper să apuc să v-o scriu mâine.

Și-a început festivalul. Jazz, baby. Nu credeam că o să spun asta vreodată, dar mi-a plăcut atât de mult că la anul o voi ruga eu pe Oltea să facă bine să mă cheme. Frate, n-aveți idee cum suna muzica aia în centrul orașului. Habar n-am dacă era datorită sculelor bune sau erau deosebite condițiile pentru audiție, dar se auzea într-un mare fel. Și seara, la concert, era normal să se audă bine, dar eu eram acolo și în timpul zilei, când repetau trupele. Absolut beton! Ia fiți atenți cum sună băieții ăștia pe care i-am filmat cu telefonul.

Nu stau acum să vă înșir toate trupele pe care le-am văzut. Dar m-au impresionat tare de tot Jacob Collier și Imany. De fapt, despre Imany ar fi prea puțin să zic că m-a impresionat. Pur și simplu m-a fascinat femeia asta. Mi se încrețea pielea pe mâini când începea să cânte. Uite, ca să fie clar, deși aveam televizor în spatele scenei, de unde aș fi putut s-o ascult perfect, am lăsat meciul Italia – Germania și m-am dus în public ca să pot să fiu “acolo”. Poate nu realizați, dar mie nu mi se întâmplă să ratez sferturi de finală de Campionat European. Și în niciun caz unul în care se întâlneau Germania și Italia. Băgați un ochi aici și poate înțelegeți ce vreau să zic.

mihai_vasilescu_imany

Nu în ultimul rând, mi-a plăcut și orașul în sine, Timșoara, unde mai fusesem o singură dată în urmă cu foarte, foarte mulți ani. E viu, trăiește și oamenii-s mișto. Ah, să nu uit, dacă ajungeți prin zonă, chiar în Piața Victoriei (adică în centru, pe lângă Catedrală) este o chestie care se numește “Il gelato di Bruno”, unde am balotat una dintre cele mai bune înghețate din viața mea. Încercați-o pe aia de caramel sărat. E the shit. Și nu fac glume hipsterish cu voi. Chiar era mișto rău de tot.

A propos de hipsteri, m-aș fi așteptat ca la un eveniment de genul ăsta să împănzească locul. Nimic, frate, abia am văzut vreo doi-trei, care nici măcar nu păreau localnici. Ori e prea mainstream pentru ei jazz-ul, ori Timișoara are lacune serioase la capitolul ăsta. Motiv pentru care n-am avut pe cine impresiona cu brățările de piele sau converșii mei cei noi și am suferit ca un câine. 🙂

Mno, cam atât. Oi mai povesti dacă-mi mai aduc aminte chestii.

P.S. Absolut de fiecare dată când plec pe undeva, fără să am așteptări mari, totul iese beton. Evident, așa s-a întâmplat și de data asta.

P.P.S. N-aș fi crezut, dar în a doua seară de festival, sâmbătă, cele 2000 de scaune din piață au fost absolut insuficente. Erau o grămadă de oameni în picioare care cântau și dansau. Priceless.

P.P.P.S. Luați niște poze de la fața locului. Nu-s multe, ca să nu vă plictisiți.

Nu există nici o galerie selectat sau galeria a fost șters.

……………………………………………………………………………….

mihai_vasilescu_jazztm

sursa foto

Organizator: Primăria Municipiului Timișoara

JazzTM 2016 este prezentat de: Raiffeisen Bank

Sponsor: Continental Anvelope Timisoara

Susținător: Pilsner Urquell

Mașina oficială: Mercedes Benz, prin Casa Auto Timișoara