Treaba e că aseară am ajuns cam târzior acasă (a se citi pe la miezul nopții) și pentru că la ora aia oamenii normali dorm, nu scriu de nebuni pe bloguri, am simțit așa un fel de atracție irezistibilă către pat, pernă, pătură și alte obiecte din astea domestice care au avantajul de a-ți face somnul dulce.
Prin urmare, m-am târât cu greu până la laptop, dar chiar când mă pregateam să vă scriu că azi ne uităm după floricele pe câmpii și să-l închid, mi-am adus aminte că de multă vreme am eu o întrebare de suflet, pe care aș fi vrut să o las aici și să vă dau ocazia să răspundeți.
Oameni buni, există ceva în viața asta pentru care vă pare rău? Dar rău de tot. Nu mă luați cu „am ratat filmul de duminica trecută de la Mall pentru că nu m-am trezit”. Vreau ceva hard, ceva ce să țină de cele mai adânci resorturi ale voastre. Ceva care vă face pielea de găină atunci când vă amintiți.
Nu știu ce anume, fiecare puteți avea cu totul alte motive decât cele pe care le-aș imagina eu. O decizie pe care n-ați luat-o cum trebuie și acum ați da orice s-o schimbați. O persoană cu care v-ați certat și ați vrea să-i spuneți că vă pare rău, dar nu puteți din motive care vă privesc. O femeie pe care ați iubit-o (sau o iubiți) și n-ați putut niciodată să-i spuneti. Sau invers, un bărbat căruia n-ați avut puterea să-i spuneti ce voiați voi să-i spuneți. Un vecin cu care vă dușmăniți, dar parcă a trecut prea mult timp și nici nu mai știți de la ce v-ați luat. Un părinte căruia ați vrea să-i spuneți chestii pe care nu ați avut curajul să i le ziceți în față. Ceva care odată rostit/scris v-ar aduce măcar o părticică de ușurare.
Dacă vă e mai ușor, puteți să semnați cu alt nume, nu cu cel pe care-l folosiți de obicei. Schimbați și adresa de email, ca să nu-mi dau nici măcar eu seama cine sunteți. Anonimat absolut, dacă asta v-ar ajuta să vă ușurați suflețelele mult încercate.
sursa foto
Că nu am fost in stare să adun bani și că nu sunt in stare să simulez fericirea, ca multe alte femei, și să mă mărit :)!
Comentariu beton!34
De ce crezi ca alte femei mimeaza fericire si sunt maritate? N-am mai auzit asta! Iar cu banii, important e sa ai o sursa constanta, nu sa aduni ca hirciogul si apoi sa dai iama in ei!
Comentariu beton!22
@Gheo, pentru ca sunt astfel de femei. Crede-ma pe cuvant!
@Nicoleta: Cred că fiecare dintre noi simulează, cateodată, cate ceva. Indiferent de gender :))
De exemplu: eu simulez că nu imi pare (foarte) rău pentru nimic in cei 36 de ani de existență si experiență. 🙂
@Nicoleta..ai primit un mare like….mi-ai făcut ziua muuult mia faină
Bravo Nicoleta pentru curajul de a spune lucurilor le nume 🙂
Da, am! Prin ’74 tata a facut o cerere de pasaport pentru asi vizita un prieten, neamt, din lagarul de la rusi in care a stat 11 ani! Bineinteles ca nu i s-a aprobat deoarece un muist de sef al lui a dat cu subsemnatul ca tata nu se va mai intoarce deoarece stie limba si e un meserias de exceptie. Asa ca am ramas aici si nu acolo! Cine stie ce viata as fi avut! Poate alta data! Am eu o vorba, cind am vrut, nu s-a putut, acum cind se poate, nu mai pot eu!
Comentariu beton!18
Îmi pare rău pentru ca nu am învățat mai mult.
Comentariu beton!20
Da, imi pare rau si am remuscari pentru ca am fost o tampita si mi-am tratat mereu bunica cu un comportament urat. Tarziu, cand am devenit mai matura, am inteles ca ea nu imi voia neam raul, dar asa intelegea ea situatia, avea un unghi al ei si numai al ei de a vedea problemele. Da, ma afecta maxim neincrederea ei in mine, dar atat putea. Si eu, javra, o faceam ca la usa cortului. Si mai am un regret, nasii meu nu au avut copii si eu eram sufletul lor. M-am marit si am cam uitat de ei. Cel putin ea, a murit cu un dor de mine in suflet si eu am preferat sa am un dobitoc de futac cu care sa ma phoot non stop in loc sa imi fac timp de o ultima vizita.
Of, ca ma ia iar jalea….
Comentariu beton!25
Like pt sinceritate,Miki!
Am stat cinci minute să răscolesc în părerile de rău. Băi frate, absolut niciuna. E clar, sunt extraterestră. Am totuşi un regret. Că încă nu te-am văzut în carne şi oase. Se pune? 😀
@Fabiola, pe asta o rezolvăm la primul eveniment. 🙂
😀 😀
Sa-ti comunic traseul matinal al lui Mihai?
Nu de alta, da` m-am intalnit eu cu musiu, in carne si oase..si-n blugi, binenteles!
Norocoasa de mine!
🙂
:)))))))) mai dificil la mine. Sunt din Constanța.
Hmm…@Mihai, al dracului de greu subiect ai ales pentru azi. Ceva pentru care să-mi pară foarte rău? Vai, și câte sunt…
Îmi pare rău că am făcut atâtea alegeri greșite în viața asta. De la vorbe aruncate aiurea și până la soț (a se citi fost). Îmi pare rău că nu mi-am urmat visul și am lăsat-o pe mama să-mi dicteze cariera și ce să fac și când. Îmi pare rău că nu am știut să arăt oamenilor că i-am iubit. Îmi pare rău că nu am reușit să mă stăpânesc în anumite situații și m-am lăsat dusă de val (ceea ce nu e un lucru rău, dar mereu sunt consecințe). Îmi pare atât de rău că nu reușesc să fiu perfectă pentru cei din jur, că nu pot mai mult, oricât încerc. Îmi pare rău ca plâng pentru alții de atâtea ori dar nu și pentru mine.
Îmi pare rău că…îmi depășesc anumite limite câteodată. Și îmi pare rău că am un suflet mult prea slab pentru lumea asta.
Mda…melancolii de primăvară, @Mihai.
În schimb, nu-mi pare rău că la sfârșit am puterea să zâmbesc și să-i fac și pe cei din jurul meu să zâmbească 🙂
Comentariu beton!26
@AnnaD…să nu-ți pară rău de alegeri…bune, rele, sunt ale tale și ți-au adus fie ceva frumos, fie experiențe din care ai învățat ceva….
Cât despre bărbați, ei este niște porci, așa că…
Când vin, mergem în centrul vechi la agățat….
Comentariu beton!12
@Sorin, mon cher…cum reușești tu mereu să-mi pui un zâmbet mic acolo 🙂
Știu și înțeleg perfect ce zici. Indiferent pe ce făgaș a ales viața să mă ducă, am încercat să iau ce a fost mai bun.
Abia te aștept înapoi 🙂
@AnnaD…33 de zile…:))
AMR 33, atunci :))
na tinerete fara batrinete, mintea de acum la anu tineretii, si ce e cel mai ce imi pare rau ca a murit mama vreau sa fie iar santoasa sa fie printre noi
Că nu i-am dat o prăjitură unui om bolnav pentru că așa mă rugaseră rudele. Suferise un atac vascular cerebral și cerea mereu mâncare, indiferent de cât mâncase adineauri.
Am rămas cu el și el mă ruga să îi dau o eugenie, măcar. Eu m-am ținut tare, pentru că fiica lui îmi zisese să nu cedez deoarece avea probleme deja cu intestinele.
Și atunci el mi-a zis trist: Aă să regreți toată viața că nu mi-ai dat măcar o eugenie, Delia!
Și nu s-a înșelat. Și acum îmi amintesc patul, el slab acoperit cu o pătură, mirosul fetid ce abia ieșea pe fereastră… și de fiecare dată plâng. Sper să mă ierte de acolo de sus.
Comentariu beton!23
Imi pare rau ca nici pana la varsta asta nu am reusit sa am o relatie buna cu maica-mea. Imi pare rau ca am zis mereu ca nu imi doresc copii, chiar si atunci cand am aflat ca sunt insarcinata.
Comentariu beton!15
Salut,Mihai!Avand in vedere ca sunt genul de om care spun ceea ce am de spus atunci cand ma trece si actionez din suflet…nu prea am regrete la capitolul a spune si a face ceva.Cand vine vorba de decizii,se cam schimba problema pentru ca acum muuuulti ani am decis sa am un singur copil.Am fost ok cu decizia mea pana aseara(cum ai nimerit tu subiectul pe sufletul meu) cand ,ingrijorata din anumite privinte,mi-am anuntat sotul ca este posibil sa ne inmultim :)).Au inceput glumele lui gen:puiule,fa-ti ordine in camera pentru ca trebuie sa mai punem un patut!A venit si reactia fetei :”imi faceti o sora?Eu vreau sa o cheme Mara.Acum imi fac ordine in camera”.Incantarea lor m-a lovit in inima crunt pentru ca mi-am dat seama ca ei doar s-au resemnat in privinta unui alt membru al familiei si au acceptat cumva dorinta mea pentru ca ma iubesc.Tot entuziasmul lor si glumele si intrebarile fetei si deznadejdea ei cand i-am explicat ca ,mai intai ,trebuie sa ne „aleaga” un copilas de sus,de pe steluta lui,m-au facut sa-mi dau seama ca am luat hotararea singura si in cel mai egoist mod cu putinta.Nu va imaginati ca acum am sa schimb ceva pentru ca nici varsta si nici conditiile nu ma ajuta,dar regret din fundul sufletului meu egoist si temator de tot si toate ca nu am hotarat altfel cand era vremea.Asa ca,dragilor,incercati sa faceti totul ca sa nu aveti regrete….e mai simplu asa si …nu stii de fapt niciodata cand se termina ata si nu ai spus ceea ce aveai de spus,nu ai trait ceea ce aveai de trait,nu ai intins o mana atunci cand inima te-a indemnat sa o faci.Poate mai am si alte decizii nu tocmai bune in buzunar,dar atat pentru azi.
Comentariu beton!18
Trei lucruri regret foarte mult:
1. Faptul că nu am ajuns să îl văd pe bunicul înainte de a muri (a murit cu o săptămână înainte de primul meu drum spre casă, din Sudanul de Sud)…nici la mormânt nu am vrut să mă duc, pentru că vreau să rămână veșnic viu în memoria mea…am momente în care vreau să pun mâna pe telefon să îl sun, dar știu că nu va mai răspunde nimeni….și da, mi-e dor de zilele de coasă, de poveștile lui nebune, de tot ce m-a legat de el…rămân doar amintiri.
2. Regret că nu am încercat examenul la magistratură mai devreme, la o vârstă la care mai aveam ceva creier…acum, îmi este destul de greu să învăț, dar, nu contează….încercarea moarte n-are….
3. Există o brunetă cu ochi verzi căruia nu am putut să îi spun niciodată că o iubesc nebunește…a fost prima mea dragoste….eram mic și prost, spre deosebire de momentul actual, când sunt mare…
Comentariu beton!46
@SorinB: Tare mi-ar place sa bem o bere (2,3,…100) si sa povestim.
P.S. Nu sunt gay :))
Mama a fost intruchiparea curateniei, discretiei si masurii, iar eu nu am lasat-o sa moara asa cum mi-a cerut-o si cind mi-a cerut-o. Era in coma profunda de mai bine de o zi in urma unei masive hemoragii esofagiene si nu numai, cind aproape de miezul noptii, s-a ridicat in capul oaselor si mi-a cerut sa ii dau o camasa de noapte curata fiindca cea pe care o purta era murdara si mirosea a medicamente. Doctorul de garda si asistentele au dat navala sa o linisteasca cu sedative, ea ii tot dadea la o parte si-mi spunea intr-una doar ca vrea sa se schimbe ca sa fie curata. I-am lasat sa-i mai bage o linie de perfuzie in jugulara, fiindca se zbatea prea tare in incercarea de a se schimba, i-am lasat sa-i spuna ,,mamaie” mamei mele care era o adevarata doamna de pe vremuri, nu am primenit-o inaintea plecarii si in loc sa-i spun ca o iubesc si o voi iubi mereu, mi-am spus ca stiu ei aia ce fac sa o salveze. Nici dupa 21 de ani nu mi-am iertat ca nu am lasat-o sa mai fie o ultima data stapina propriei vieti si sa plece asa cum traise- demn si curat. Rau mi-ai facut, Mihai, ca m-ai silit sa marturisesc. Multumesc!
Comentariu beton!48
@Lacramioara Bozieru, foarte trist…mi-au dat lacrimile…dar poate ca acum te vei simți mai mai bine dacă ai reușit sa te descarci…
Mda..delicat subiect…eu regret enorm ca nu mi-am facut timp sa vorbesc cu tatal meu!L-am internat in spital intr-o duminica pentru o anemie severa(şi noi cand mai vorbim?lasa taticule,vorbim cand te intorci din spital!),sâmbata l-am adus acasa in coma,iar duminica seara s-a stins!!!Si acum,dupa 9ani ma apasa cuvintele lui…
Da, regret că nu am sunat-o pe mama deloc în acea zi. Eram ocupată cu seminarii/cursuri la facultate, știam că și ea e ocupată la servici. De fapt, am sunat-o seara, dar era prea tarziu. Nu a raspuns la telefon, în momentul când eu o sunam ea era resuscitată de echipajele smurd după ce a suferit un accident de mașină. A murit în acea seară fără ca eu să vorbesc cu ea întreaga zi.
Comentariu beton!16
Eu regret enorm pierderea câinelui meu! Mi-e ciudat sa îi spun câine… pierderea primului meu copil. Să explic de ce. După ce am aflat că am o sarcină cu probleme, am început să îl evit. Era mare (ciobănesc german) și îmi era frică să nu mă lovească, era obișnuit să îmi sară în brațe fix pe burtă. După ce am născut, nu i-am mai dat voie înăuntru și mă jucam cu el foarte puțin. Treaba asta l-a afectat foarte mult… Atat de mult încât și-a pierdut mințile. Cu doua săptămâni înainte de a-l pierde, a fost o furtună nasoală plus câteva zile de vânt puternic. Astea erau singurele lucruri care îl speriau. Înainte de copil, când era vreme urâtă, se baga sub plapumă (chiar daca era vară) și era musai să fiu lângă el, lipită de el. Îți dai seama ce a fost atunci în sufletul lui… Am încercat să îl salvăm, dar fără succes. Înainte de moarte a orbit și alerga într-una, pica, se lovea si o lua de la început. A fost nevoie sa chemăm doctorul acasă. Înainte de injecție, m-am dus la el și, nemaivăzând, se chinuia să ma găsească după glas. L-am ținut în brațe cât și-a dat ultima suflare și încă o oră după… Ăsta e cel mai mare regret al meu… Că am pierdut cel mai bun partener de viață și e doar vina mea. Au trecut aproape 3 ani si doare la fel de tare când vorbesc despre asta…
Comentariu beton!34
Regrete mari am că mi-a crescut copilul fără să savurez acest lucru. Oboseala şi fuga după bani au făcut că momentele esenţiale din viata copilului să nu le pot savura . Regret.
Comentariu beton!26
Dacă tot am căzut astăzi în butoiul cu melancolie, mi-au venit în minte câteva versuri…sper să vă placă, având aceeași rugăminte, de a fi îngăduitori…
Regret nespus zilele-n care
Copil fiind, fugeam prin prund,
Zdrobind iarba-n picioare goale
Simțind că pot zbura oricând.
Regret nespus când ochii-acei
Ce mi-au turnat otravă-n suflet
N-am reușit să-i fac să fie-ai mei
Și i-am pierdut cerșind urmă de umblet.
Regret acele zile magice de vară
Când, cot la cot, mergeam pe câmp
Și când bunicul îmi făcea să pară
Că toată lumea stă oprită-n timp.
Și mai regret nespus
Că n-am făcut mai mult
Regret că n-am țintit mai sus
Și timpul a fugit, tăcut.
hai să fiți iubiți!
Comentariu beton!29
Da. Și îmi fură multe nopți de somn. N-am apucat să îi spun multe lucruri tatălui meu și nici n-am fost lângă el când s-a dus. Am fost de o lașitate cruntă. Sper, încă, în ideea aia că trecerea timpului o să mai estompeze stările astea.
Comentariu beton!11
@someoane, 🙁
@someone: tatăl tău a avut atitudine corespunzătoare fata de tine când era in viața? Adică aceea pe care tu o așteptai?
Eu regret că, din mai multe puncte de vedere, nu am avut grijă de mine cum trebuie până la 30 de ani. Acum trag ponoasele şi învăţ din mers ce trebuia să ştiu de mult.
Comentariu beton!11
@Oana, în ce sens?
Nu am avut grijă nici fizic, nici psihic. Psihic în sensul că am lăsat confortul şi fricile să mă acapareze. Din cauza lor am ratat multe ocazii şi am evitat nişte situaţii pe care le întâlnesc acum şi pe care îmi e mai greu să le iau cum sunt ele decât când aveam 20 de ani.
Sa vorbesc mai mult cu tata. Mult mai mult. Cred ca am sa imi reprosez toata viata asta. A murit anul trecut in mai, sambata ii fac pomana de 1 an. Doar cu o zi inainte am reusit sa stau de vorba cu el si sa mai exprim putin din ceea ce simt pentru el… Asta imi pare rau, restul cred ca le pot face pe toate…
@Alexandru, ceva de genul ăsta simt si eu.
Mereu am zis: „stie el, habar nu are, HB (a se citi „hodorog batran”). Ei draci, el cand zicea, zicea cu capul, zicea din experienta. Buba era ca eram mic cand zicea si nu ma loveam de ele, insa incep sa ma lovesc acum si zic „ia uite ma, el zicea, si eu pas…”. Si ma gandesc ce m-o mai astepta, ca macar mi-au ramas in cap ce mi-a zis, nu de alta, dar am doar 24 de ani…
Multe sunt…
1. Ca mama nu a plecat in Israel (au venit pasapoartele la o saptamana dupa ce murise tata, nu a avut curajul sa plece singura cu copil mic) si apoi in Canada in anii ’80 (s-a speriat in ultimul moment).
2. Ca a murit fara sa ii spun cat o iubesc si cat imi lipseste…si acum, dupa 3 ani.
3. Ca tata a murit cand aveam 5 ani, nu am apucat sa-l cunosc cu adevarat.
4. Ca am facut un copil cu un om nepotrivit, fetita mea merita un tata mult mai bun decat cel biologic.
5. Ca din cauza legislatiei, nu pot pleca cu copilul intr-o tara unde sa-i ofer o viata mai buna – tatal ei nu e de acord cu asta.
Comentariu beton!19
@DanaH, uffff… multe, da.
Vasilescu, ești un nemernic! Ca-n povestea cu cartofii de-odinioară, iar nu pot plânge, dar nu pentru regretele mele ci pentru ceea ce citesc de la alții. La 19 ani m-a învățat cineva că trebuie să trăiești fără să regreți fiindcă altfel nu mai trăiești. Doar mi-e dor de tata și de bunicile mele…Pe restul îi am aproape încă.
Comentariu beton!16
@VictorR…te aștept pe fb…ai zis că mă cauți
Cred ca n am trimis ca lumea solicitarea. Deseară încerc din nou
@VictorR, hai, mă, e nevoie şi de zile din astea.
Regret o multime de lucruri, Dumnezeu mi-a dat alegere,raspantii si de multe ori am ales gresit….trebuie doar sa traiesc cu asta.
Întrebat ce părere are despre regret, romancierul englez Charles Dickens a răspuns că „regretul este sursa naturală a firelor de păr alb”
http://semneletimpului.ro/social/cele-mai-mari-25-de-regrete.html
@Adina, misto spus.
Regret că n-am învățat bine, că am fost putoare 🙂
Și mai regret că m-am luat după o proastă care mi-a spus că nu pot să fac bani doar din sprâncene și că trebuie să și epilez 🙂 Am epilat timp de 4 ani, iar din cauza oboselii nu mă mai puteam concentra la sprâncene :). M-am lăsat de epilat acum 2 ani, în plină criză financiară :), dar mi-am asumat 🙂 Cam atât :)))
Am haine mai ieftine, dar măcar fac ce-mi place :))
@Irina, ah, îmi faci si mie sprâncenele? 🙂
Azi o sa fie nasol p-aici. Jale, regrete, chestii d-astea. Cred ca e de la vreme. ?? Sa ma bag, sa nu ma bag…? Ma bag cu chestii lejere.?
Am regretul ca bunicii mei, din ambele parti, nu au apucat sa ma vada insurat, sa vada ce familie minunata am. I-am iubit si m-au iubit si cred ca ar fi fost fericiti sa-si vada stranepotii. Au plecat prea repede sau m-am miscat eu prea incet.
Am regretul ca nu mi-am urmat visele din copilarie si adolescenta de a face un sport de performanta sau de a avea o cariera muzicala. Sa zic ca nu am fost lasat, sprijinit, ca „lasa prostiile si pune mana pe carte” a fost motto-ul alor mei? Nu dau vina pe ei in totalitate. Poate daca as fi insistat, amenintat, m-ar fi lasat sa fac ce imi placea. Dar, na, asa am fost crescut: sa-i respect si sa ma supun. Ii invinovatesc, in schimb, pentru ca m-au impins spre lucruri, dupa care au zis „stop”. Am mai povestit pe aici de anii de chitara clasica, polo, baschet, de trialul facut de fostul club de fotbal Progresul, trial unde fusesem selectionat printre primii. Inevitabil, in toate aceste situatii, cand treaba devenea serioasa, replica parintilor mei era: „Lasa prostiile si pune mana pe carte!” Am pus. M-am lasat de acele activitati, dar in schimb m-am apucat de fumat, baut, bagabonteala (sa fim intelesi: vorbesc despre sfarsit de generala si inceput de liceu). As fi ajuns vreun mare sportiv, as fi cantat intr-o formatie, as fi avut o cariera in sport sau muzica? Poate da, poate nu. Dar as fi fost fericit facand ceva ce iubesc. Carte? Da, am pus mana pe carte. Si liceu, si facultate de stat, cu bursa o perioada, si master. M-au ajutat in viata si cariera? Dau in scris ca nu. Inca ma visez cantand pe o scena sau dand vreun gol in uralele spectatorilor. Chitara mucegaieste prin vreun colt de camera, genunchii au cam inceput sa ma lase….e greu sa te mai apuci de ceva la varsta la care altii se lasa. Sper doar sa nu fac si eu aceeasi greseala cu copiii mei.
Alte regrete nu prea am. Imi place sa traiesc in prezent si sa privesc spre viitor. Trecutul nu ma intereseaza, nu se poate schimba.
Comentariu beton!26
@Ionut, dacă astea sunt alea lejere, sunt curios cum sună cele hard.
Hard? Soacra mea a murit de cancer cu vreo 2 luni inainte de a se naste primul nostru baiat. Se fac 5 ani de atunci. Era o femeie exceptionala si tineam la ea mai mult decat la mama (nu exagerez deloc). Si ea la mine. Nu vreau sa intru in detalii despre ce „echilibristica” am facut in acea perioada nenorocita pentru ca sotia sa nu clacheze si sa se intample ceva cu ea sau bebelul. Am regretul ca nu a apucat sa-si vada decat 3 din cei 7 nepoti actuali din familie (pe ai nostri nu i-a mai prins) si ca nu mai este langa noi. Ne-ar fi ajutat mult. Daca as putea sa ma intorc in timp si sa schimb ceva, cred ca asta as schimba. Sa-ti mai zic d-astea „hard”? ?
Comentariu beton!11
Hai ca mai zic una, desi nu imi plac treburile astea lacrimogene.? Am avut un var mai mare cu un an decat mine. Toata copilaria ne-am petrecut-o impreuna, eram ca doi frati. Dupa ce ne-am mutat in Bucuresti, abia asteptam vacantele sau week-end-urile pentru a ne intalni la tara la bunici. Eram nedespartiti. Intr-un an, cred ca eram prin clasa a 4-a sau a 5-a, am preferat sa ma duc intr-o tabara in loc sa plec la tara. Cand m-am intors am aflat ca varul meu murise. Stupid, prosteste. Fusese lovit de o masina pe o sosea pustie de obicei, la intrare in satul bunicilor nostri. Se pare ca facuse concurs impreuna cu alti prieteni din sat, cine are curaj sa treaca soseaua in fuga, prin fata masinilor. In momentul in care el se afla in mijlocul soselei, unul din copii l-a strigat sau i-a spus ceva, cert este ca s-a oprit, s-a intors si l-a lovit un vitezoman cu o Dacie. El a murit in drum spre spital, soferul si pasagerul din dreapta pe loc (au incercat sa-l evite si s-au izbit de un pom). Si acum regret ca m-am dus in nenorocita aia de tabara (de altfel, nu am mai mers in tabere dupa aceea, doar in excursii scurte). Sunt convins ca nu s-ar fi intamplat daca eram acolo. De obicei el era cel cu idei crete si riscante, iar eu il temperam. Nu cred in tampenii d-alea cu soarta, destin, „ce ti-e scris in frunte ti-e pus”, linia vietii sau alte alea. Daca eram impreuna, „fratele” meu nu ar fi murit. Inutil sa mai spun ca vacantele la tara nu au mai fost la fel, inutil sa mai spun ca, dupa moartea bunicilor nu am mai dat prin satul natal. Cred ca am ajuns sa urasc satul ala. Asta e alt lucru pe care as incerca sa-l schimb daca m-as putea intoarce.
Comentariu beton!18
@Ionut, nu, nu, mi-a ajuns. 🙁
Pai, na! Daca m-ai provocat!☺
Imi pare rau ca din dorinta de a nu-i rani pe cei dragi, de multe ori ma ranesc pe mine.N-am urmat facultatea pe care imi doream din tot sufletul s-o fac pentru ca nu m-au lasat ai mei sa plec in alt oras, ca stiu ei mai bine ce se intampla prin internate.Si am fost nevoita sa dau la alta, care nu mi-a placut si nici n-am terminat-o exact din acest motiv.Imi pare rau ca nu stiu sa spun NU atunci cand trebuie spus, oamenii se obisnuiesc cu faptul ca-i ajuti si incep sa profite.Cu toate astea n-am invatat inca sa spun nu.E proasta de buna.Ma bucura cuvantul buna, ma doare cel de proasta.
Comentariu beton!17
@vio, deci au ales altii pentru tine. 🙁
In viață facem alegeri ce le considerăm bune, la acel moment. Ulterior, prin schimbarea mentalității, experienței și multe altele, incepem să ne „pară rău”. Dar, crede-mă, dacă am retrăi acele experiențe, cu mintea de acum, tot aceleași decizii am tinde să luăm, pentru că acele decizii ne-au făcut/adus ce/unde suntem azi! N-am nicio părere de rău, am trăit și trăiesc frumos, am o familie frumoasă, un soț iubitor(pe care-l iubesc fiindcă e „sufletul meu pereche”) un servici care-mi permite să-mi cresc copilul lângă mine(meseria este o „extensie” a mea, fiindcă fac ceea ce-mi place?), salariul cât să ne plătim rata la casă, alte rate ca să nu ne „plictisim”, iar de „ceilalți” nu prea am timp/chef să-i „disec”(prieteni/societate) Le place cum sunt, bine, nu, pa! Imi place cum sunt si sunt impacata cu alegerile mele din trecut? ce va fi, vom mai vedea?
Comentariu beton!15
@kya, suntem suma experientelor noastre. Nice.
Aș putea spune că imi pare rău că mama s-a dus sub ochii mei, dar dacă n-au putut nici medicii s-o salveze, eu…? sau că evit și să-mi aduc aminte acea perioadă, după și că soțul meu n-a cunoscut-o. Dar, așa a fost „să fie”, o viață avem și nu putem lăsa regretele să ne guverneze, doar să ne gândim că am făcut tot ce ne-a stat in putință in orice situație ivită? ” cum ar fi fost dacă…” poate măcina o viață fericită.
Ps. Mutrița cățelului ăluia mă termină?
@Mihai raspund aici ca e oarecum legat si de Kya… SINGURUL lucru care il regret este ca nu mi-am cunoscut a doua mama (soacra)! La cat a iubit-o sotia mea sigur as fi iubit-o si eu la fel de mult ca ea! O sa sune ciudat dar imi lipseste! Chiar daca nu am avut onoarea sa o cunosc!
Ai sa spui ca nu exista „NIMIC” ( in afara de cea de mai sus) OARECUM ai dreptate… De ce oarecum? Pentru ca daca nu ar fi fost ele doua (sotia si dulceata mica) atunci da, ar fi fost multe de enumerat…
Asa, situatia e alta:
Nu regret nimic altceva pana in prezent intrucat orice as regreta, acel ceva mi-ar fi schimbat destinul, cursul vietii, clipa in care am intalnit minunata fiinta ce avea sa devina sotia mea! Si atunci de ce sa regret? Viata mi-a oferit o sotie si mama ideala, o minune de fetita si asta e cel mai important!
Trecutul e trecut.. Cu bune cu rele, cu regretele care au fost atunci DE MOMENT.
Ceva gen „Butterfly Effect” daca l-ai vazut…
Teoretic, cea mai mica schimbare din trecut ne-ar influenta radical prezentul! Si daca prezentul e ok, atunci de ce sa regret ceva din trecut? ?
Ultima oara cand mi-am vazut mama i-am zis ca imi e rusine ca e mama mea.Motivele erau extrem de multe,extrem de bine intemeiate.Dar nu mai pot sa dau timpul inapoi.A murit acum 3 ani.Inca am momente in care nu pot sa adorm din cauza ca recapitulez in cap ultima data cand am vazut-o in viata.
Regret multe dar în același timp nu regret pentru ca fără greșelile din trecut sunt sigura ca nu eram cine sunt azi și ca nu știam sa mă bucur de viață așa cum o fac azi. Am învățat acum ceva timp sa îmi accept trecutul și deciziile de atunci iar din acel moment pot spune ca sunt cu adevărat fericita. Nu mai zâmbesc de complezenta, nu mai accept oameni lângă mine cu care nu am nimic în comun, spun nu atunci când trebuie, fac ceea ce îmi place. Ce mai…sunt într-o etapa a vieții în care îmi place al dracu de mult de mine( mai ca m-as invita singura în oraș 🙂 ). Dar pe ale tale când le citim ?
Comentariu beton!19
@Mihai, vrei hard? Sper sa fie pe masura asteptarilor tale.
Regret ca in urma cu 5 ani (in urma unui eveniment) mi-am promis sa fac in viata asta doar lucruri care imi aduc bucurie si cumva sa iau doar decizii care ma avantajeaza. Am reusit asta pana acum doua-trei luni cand am cunoscut pe cineva care m-a facut sa simt niste „treburi”. A aparut brusc, fara nici un avertisment si fara sa-mi doresc macar sa se intample acest lucru. Am trait insa cu el un moment de maxima intensitate. Doar ca, in acest moment nici eu nu ma mai inteleg pe mine. Sunt intr-un fel dependenta de el si asta contravine deciziei mele. Il ador, pentru ca este un tip destept, cu un umor rar intalnit. Si jur ca n-am cautat deloc sa se intample asta. Si nici nu-mi place starea asta, astept cumva sa treaca…
Regretul meu cel mai mare in aceasta poveste este ca m-am „agatat” de el fara sa ma gandesc si ca el face eforturi (inutile din punctul meu de vedere) sa ma invete cum sa nu amestec lucrurile.
Acum o sa ma retrag in lumea mea!
Vorbeai de un tip deștept si cu simtul umorului dar nu ne cunoaștem. Oare n-oi fi singurul?
@Relou, n-ai de unde sa stii ca nu ne cunoaştem. :))). Am semnat postarea cu „Ea”, unde ea poate sa fie oricine.
Iar el poate fi oriunde.
@El, exact!
Că m-am îndrăgostit nebunește la șaisprezece ani de un sărac, urat, gelos numai pentru faptul ca ma proteja, admira si cel mai important m-a făcea sa rad nebunește.
Poate că defapt era ceva mai bine decât in familia mea.
Voiam sa scap poate.
Nu stiu.. Acum asa cred.
La 17 ani ai mei părinți m-au lăsat sa ma mut in familia lui de sărăntoci, nebuni si nesimțiți.
Dupa ceva timp am realizat eu ca nu stau prea bine acolo dar nici să ma intorc la ai mei nu puteam.
Tata avea concepția cu ” primul barbat ăla rămâne”
Să plec cu altul eram o curva.
Mai bine eram curva decât nefericita. ?
Pentru mine totul parca e dintr-o viața anterioară cand imi amintesc
La 21 am rămas gravida si noi in cuplu( mai mult el) aveam discuția cu „nu ne trebuie acte, ne iubim si asa” ? dar copilul are numele lui.
Ai scris de curând un articol pe subiectul asta pe care nu am avut curaj sa il citesc.
Dupa o viața de cacat in care m-am consolat lângă un bolnav psihic care ma toca din toate punctele de vedere am ajuns la 28 de ani muribunda pe un pat de spital.
Credeți ca acel barbat cu care ” ma iubeam” de la 16 ani a fost alături de mine?!
Nu!!!
La 30 eram ca nouă ? dar singura.
Am reușit de ceva timp sa imi iau copilul de la el si sa fiu iubita asa cum merit.
El in prezent e sărac, bolnav si singur dar e „tatăl” care in prezent ii mănâncă alocația la copil.
Ma simt jefuita de tinerețea mea.
Ca tot ai întrebat, asta e regretul meu.
Nu am pus fericirea mea pe primul loc
Comentariu beton!25
@Mona, m-ai infiorat. Jur! Futu-i mama lui de timp pierdut!
Am plans, am luptat cu mine, mi-am pierdut la propriu mintile, a trecut timp si eu imca rataceam printre regrete si ma intrebam „de ce?”. Am regretat in unele momente si faptul ca exist. Astazi insa nu, nu am regrete. Am inteles ca nu poti regreta fie si numai din simplul motiv ca nu poti afla cum era dat sa fie daca actionai diferit. Si daca asa ai gandit si ai facut la un moment dat si in acele circumstante, atunci inseamna ca atat ai putut. Punct. Insa inteleg suferinta pe care o provoaca regretele. Pana adanc, in suflet. A! Si mai e o chestie urata, pe care mai bine nu afli ca o ai: constiinta. Asta, alta belea la sufletul omului. Trebuie sa beau ceba cald si bun, sa imi treaca senzatia care tocmai imi da tarcoale citind inimile voastre. Zi usoara, oameni buni!
Am dus pana-n urma cu cativa ani o viata austera. Imi pare rau ca m-am inmuiat, ca imi uit caile. Imi eram o companie mult mai buna pe vremea aia. Nu se lipea un gram de mine, nu se lipea vreo durere de suflet. Imi pare rau ca azi n-as mai putea raspunde atat de prompt intrebarii „Spartans, what’s your profession ?”
Regret enorm ca n-am o familie si raman fidel credintei ca te macina mai mult ca nu poti darui afectiune, nu ca nu o primesti (fapt cu care te obisnuiesti foarte usor), dar nu ma mai invinovatesc catusi de putin pentru nereusitele care au implicat si vointa altcuiva, ba pe undeva, uitandu-ma la antropoidele din jur, mi-e o mangaiere ca n-a fost sa fie. Ma voi impaca candva si cu asta, ca doar „That’s my profession !”
Comentariu beton!12
Regret ca am tinut prea mult la persoane care nu meritau…singura decizie pe care, cu adevarat o regret, si din cauza careia nu prea am somn de ani de zile este ca am ales sa nu pastrez un copil pe care mi-l doream foarte mult. Ca el mi-a zis-o, ca mama mi-a zis-o, indiferent de cat de greu mi-ar fi fost, nu trebuia sa ma iau dupa altii. Regret ca inca mai am puterea sa simt niste chestii pentru acea persoana care mi-a facut rau.
Regret ca mereu ii „nimeresc” pe aia buni tare.. insurati, cu copii, doar insurati, doar cu copii.. si regret ca am intalnit unu’ cam din acelasi material recent.. nu mai punem la socoteala si diferenta maricica de etate .. si ca nu poate fi nimic mai mult intre noi. Aia e.
Comentariu beton!14
Marele meu regret este că nu am plecat din țară când a trebuit, în jurul anilor 2000. Am sperat în zadar că va fi mai bine.
De nenumarate ori in viata, toti avem de ales o carare sau alta si nu putem sa stim unde duce aia pe care NU am ales-o, asa ca eu prefer sa consider alegerile facute gresit, ca fiind experiente de viata.
Un singur regret am insa, o decizie pe care am facut-o cu multi ani in urma, intr-o zi de 3 decembrie, prin care am ranit o persoana care ma iubea…daca as avea posibilitatea sa ma intorc in timp, acolo m-as intoarce si nu as mai face la fel… Cararea mea ar ramane oricum aceeasi, dar as scuti de suferinta o persoana draga
Un om destept mi-a zis candva ca e mai bine sa regreti ca ai facut ceva decat ca nu. In plus, deciziile luate la un moment dat au fost cele mai bune pe care le puteai lua atunci, fie datorita contextului, fie ca atat ai putut, atat ai stiut. Deci, ipotetic, nu e loc de regrete. Ele sunt, dar sa le cari dupa tine uneori e un bagaj prea mare.
Comentariu beton!11
Ca nu mi-am ascultat intuitia atunci cand am ales facultatea la care sa merg. Astfel nu am reusit sa valorizez potentialul cu care m-am nascut. Simt ca m-am irosit. Imi mai pare rau ca nu am trait exact asa cum am simtit, ca prea mi-a pasat de „ce-o sa zica lumea „.
Da. Imi pare rau ca am divorţat. Dar cel mai rau imi pare ca m-am măritat.
Mi-am refăcut oarecum viaţa insa mi-e dor de primii ani de casnicie.
Divorţul e un mare rahat.
As fi putut sa ma mut in Canada pe la 14 ani da’ n-am vrut. Si-acum ma gandesc la ce putea fi. Asta si prima si probabil ultima sansa de-a avea un threesome. Inca imi vine sa-mi dau pumni cand ma gandesc. Altele nu ma macina asa tare.
Pareri de rau… cred ca toata lumea are. Imi pare rau pentru anul trecut, pentru 2015, pentru ziua in care m-am urcat in tren lasandu-mi parintii cu lacrimi in ochi si am plecat fara sa ma uit inapoi intr-o lume care mi-a facut doar rau. Dar cum tinerii sunt naivi si cred ca doar ei au dreptate asa m-am trezit eu intr-o lume in care eram doar un obiect, o lume plina de minciuni si vise spulberate. Am ajuns sa inghit multe, sa iert mereu in speranta unei vieti mai bune. Regret ca nu am avut curajul sa spun Gata cand trebuia si mi-am irosit un an de zile langa un om bolnav psihic care avea impresia ca femeile sunt bune doar casnice si corectiile sunt lucruri normale; ce daca esti vanata, plina de sange si lacrimi … ai grija sa nu murdaresti prin casa cu ranile tale deschise. Cred ca toti avem un monstru de cunoscut pe drumul nostru, dar cred ca trebuie sa stim cand sa spunem STOP. Asa ca da, privind in urma cel mai mare regret al meu e ca nu am stiut sa spun Stop sau Gata.
Niciodata nu e târziu să spui stop! Iar părinții sunt părinți, te iubesc și suferă cu tine. Te așteaptă și te primesc cu bratele deschise fiindca te iubesc. Dacă ai o viață fericită și ei sunt fericiți. Iar acel „cineva” este acolo undeva și te asteapta, asa ca oprește-te, și ia-o de la capat cu gândul că va fi mai bine! Numai fericire iti doresc?
Regret enorm ca m-am apucat de fumat! Inca din clasa a VIII-a, sa fiu si eu ca ceilalti golanasi de la mine din clasa, de la o scoala din cartierul Km 4-5 din Constanta.
Din categoria micilor regrete care totusi m-au marcat: in 2003 imi reamanajam apartamentul, impreuna cu sotia am intrat grabit intr-o pravalie de gresie, faianta si alte baterii de chiuveta. Aproape de intrare, pe un jardiniera de beton, statea un mosulic, imbracat intr-un costum ponosit dar curat, cu o sacosa de carpa langa el. Nu stiu daca astepta sa i se dea de pomana, nu spunea nimic, insa i-am remarcat insigna de veteran de razboi iar asta mi-a amintit de bunicul meu matern, de „tataie al meu”. De obicei nu dau bani cersetorilor, atunci eram si – la propriu – pe fuga, abia dupa ce am intrat in magazin m-am gandit ca nu as fi ramas falit daca i-as fi scapat vreo 10 lei. O suta de mii la timpul ala. I-am spus sotiei, il remarcase si ea, am zis ca ii voi da la plecarea din magazin. Cand am iesit, dupa vreun sfert de ora, batranelul nu mai era acolo.
E un fapt marunt, insa mereu am o strangere de inima cand imi amintesc.
Comentariu beton!14
Ce comentarii!!! A trebuit sa le citesc cu o perioada de timp intre ele ca sa pot sa mă abtin sa nu plâng. Nu de alta dar sunt la munca. Singurul meu regret este ca atunci când eram cu tata in spital înainte sa moara dădeam spagă in stânga și în dreapta in ideea sa isi faca toata lumea treaba asa cum trebuie. Cea mai mare greseala! Trebuia sa mă iau de gât cu ei, atunci sigur mergeau lucrurile in alta directie. M-am culcat pe o ureche si m-am increzut in oameni care vedeam clar ca nu-i interesează si nu isi fac îndatoririle. Cam atât!
Comentariu beton!14
Eu zic că decît să ne întristăm, mai bine-un cîntec vesel să cîntăm:
https://www.youtube.com/watch?v=Q3Kvu6Kgp88
Aveam 18 ani și terminsem o relație cu un tip, cu care crescusem împreună, și alături de care mă vedeam întreaga viață. Eram distrusă și intrasem în depresie, nu voiam s-o iau de la capăt, mă gândeam chiar să mă călugăresc.
După un timp l-am întâlnit pe EL… Bărbatul (căci era o diferență de 8 ani între noi) care m-a învățat cu adevărat ce înseamnă să iubești (și cel mai frumos bărbat din lume). Ne iubeam atât de mult încât nu dormeam zile și nopți întregi doar ca să povestim, să ne privim, să ne ținem în brațe… Mă fascinau toate poveștile lui de viață și cu cât se deschidea în fața mea cu atât îl iubeam mai mult. De fiecare dată când mă pregăteam să mă întâlnesc cu el eram foarte emoționată și inima îmi bătea foarte tare. Fiecare întâlnire era ca o primă întâlnire. Nu știu cum să vă descriu sentimentul dar era minunat.
Am fost mereu o fată cuminte, care n-a consumat niciodată băutură sau tutun, care a luat 9,90 la bac și al cărei viitor era deja scris – aveam de urmat o facultate și de construit o carieră iar faptul că iubeam un bărbat plin de tatuaje, al cărui trecut nu era deloc curat, nu le făcea cinste alor mei, în fața cărora am cedat într-un final și m-am despărțit de el.
Până în ziua de azi nu am reușit să îl uit și nu am încetat să îl iubesc iar în prezent sunt logodită cu un bărbat care mă iubește enorm dar pe care, din păcate, nu îl pot iubi.
Cred că toată viața mea mă voi întreba „cum ar fi fost…”.
Comentariu beton!17
Dacă există ceva pentru care să îmi pară foarte rău este că la momentul (aşa-zisei) revoluţii nu am avut curaj să plec în altă ţară, orice altă ţară, mai puţin ţară aiasta. Am sperat ca un fraier că va fi bine, că ne-am (re)dobîndit libertatea, că va fi „bine”, acel bine care speră toţi să-l atingă, acea stare de Nirvana pe care niciodată totuşi nu o vei atinge dacă nicodată nu eşti mulţumit cu ceea ce ai acum, în prezent.
Acuma, dacă s-ar putea reseta axa timpului(!), aş face altă alegere: evindent aş alege o ţară în care să plec şi în care să mă stabilesc, o ţară în care să fiu respectat şi unde să îmi pot aduce contribuţia mea intelectuală. Şi dacă aţi şti ce puţine pretenţii aş avea, aţi rămîne uimiţi, pentru că nu am nevoie de sute de palate şi de nu ştiu cîte maşini sub cur, şi lanţuri de aur să-mi atîrne de toate extremităţile.
Orice om îşi doreşte un minim de decenţă, rezonabil, absolut rezonabil, dar pentru un alt motiv aş fi preferat să evadez din ţara asta de nenorocită: invidia, prostia, egosimul, fala şi mîndria de sine. Sînt sentimente cultivate constant de reclamele idioate şi de filmele cretine şi lacrimogene debitate la tembelizor.
Poate că nici acum la aproape 49 de ani (7×7 magic), poate că nici acum nu aş da cu piciorul la o astfel de ocazie. Doar că acestea sînt unicate în viaţă, aceste momente de cumpănă nu apar a doua oară, de unde şi vorba populară „Dă-mi Doamne mintea românului cea de pe urmă!”.
Acesta este acel ceva pentru care să îmi pară foarte rău.
Ştiu şi va dau perfectă dreptate cînd spuneţi că atunci viitorul va fi altul, sinusoida liniei temporale va fi alta.
Şi cum nu am posibilitatea să văd viitorurile (ca şi Muad’Dib din Dune) atunci trebuie să merg mai departe şi să fiu mulţumit de cele ce le am, pentru că multe sau puţine, materiale sau spirituale, toate acestea alcătuiesc acum ceea ce sînt.
Este o mare prostie să fii nemulţumit de ceea ai, sa vrei mai mult, mereu mai mult, veşnic nemulţumit şi bodogănind permanent că dacă aia şi dacă nu ştiu cum şi dacă şi cu parcă… ştiţi povestea… toate acestea sînt însă scenarii care ne sînt innoculate prin reclame (pentru care nu am absolut nici un respect), prin sistemul social cu caracter restrictiv asupra ideilor personale, insăşi a individualităţii individului(!), practic eşti forţat să trăieşti într-un sistem bine pus pa punct, în care eşti sufocat de birocraţie, de oameni proşti, cretini, analfabeţi, nebuni chiar, şi sînt ditamai şefii de la tot felul de instituţii publice care nu fac altceva decît să-şi bată joc de tine.
Sîntem o ţară de rahat, pentru că oricine ajunge un pic de şef pe oriunde, prima grije e să-i fută pe ceialalţi. Nu contează metoda sau pe cine, ci doar să-şi arate „superioritatea”.
Am ajuns o ţară condusă de oameni incompetenţi şi care au doar grija bogăţiilor proprii, poporul fiind prea prost şi în consecinţă nu merită respect, deci trebuie ţinut în frîu, prin taxe şi biruri şi ameninţări şi penalizări şi aşa mai departe.
Stau la un moment dat şi mă întreb, dacă aş face cumva o echivalenţă a banilor: oare cît plăteam mai demult tribut turcilor şi cît plătim acuma impozite. Şi tare cred eu că acuma plătim cu mult mai mulţi bani decît birurile !
Aşa ţară am ajuns, o ţară de hoţi şi de afacerişti mărunţi, o ţară în care cel mai mic şef îi ia la trei păzăşte pe cei de jos, şi de asemenea face placăciuni curtenitoare către cei superiori, se apleacă deci pentru ca să-i poată ţuca şi să-i lîngă în cur, sau să le-o sugă (depinde de preferinţe).
De asta sîntem în situaţia unde sîntem pentru că se poate spune că sîntem slugarnici, tzucangii, pupincurişti, sugaci, lingăi şi mai ales, şi asta chiar istoria o demonstrat-o de fiecare dată, avem un caracter de trădători. Nu ştiţi despre ce vorbesc ?! …păi aruncaţi-va o privire în istoria acestei nenorocite ţări, care nu a putut fi cucerită pe cale normală, prin lupte directe, ci numai pentru că tot cineva (ca si cei mai sus-amintiţi) de printre noi a trădat cauza.
Şi atunci ne merităm soarta.
Dar asta e altă poveste.
M-am lungit un pic în explicaţiuni.
Aiasta ar fi motivu pen care poa că şi amu nu aş da cu picioru la o ocazie de a trăi respectat şi respectînd pe alţii. Este singurul ceva pentru care îmi pare foarte rău !
Dumnezeu să ne lumineze minţile !
Pentru ca dupa 7 ani in care mi-am dorit mai mult ca orice un copil(si l-am avut,in sfarsit!)…am facut trei avorturi mai apoi …Pentru ca atunci cand mi-a telefonat mama sa-mi spuna ca Deia,catelusa gasita si crescuta de mine nu se simte bine am preferat sa ignor si a murit dupa cateva zile.Putea fi salvata…Pentru ca in facultate am trecut prea repede un prieten la ,,friend zone” tocmai pentru ca eram prea compatibili.Si-n ziua de azi ma intreb ,,cum ar fi fost daca” cu toate ca am un mariaj bun(nu zic fericit,ca nu-s nesimtita:) ) Asa ca vezi tu,Vasilescule,dupa suflete-mi pare rau!Tocmai am realizat asta si-ti multumesc de intrebare!
Nu-i ușor să pui cuvintele laolaltă ca să descrii durerea, mai ales dacă e vorba de iubire. Măcar durerea să rămână la fel de intensă, toată a ta. Să doară la fel de mult ca dorința, cu febră, golit. Cu lacrimi cărora le reziști, le ții și simti că ard. Cum ai spus și tu, ce nu poți spune sau ce nu ai zis, doare cumplit. Și te întrebi unde e locul ăla, în care să poți plânge. Nu poți să o faci oriunde.
Comentariu beton!20
Off, Mihai, ce ]ntrebare ai putu pune…
Da.imi pare rău că un om foarte drag mie a plecat fără să îmi iau rămas bun.
Regret că arunci când a murit mamaie, m.am prăbușit. Ura oamenii slabi, iar eu…am dat dovadă de slăbiciune în momentul în care m.am întins lângă ea și am rugat.o să mă ia cu ea. Era stâlpul meu.
Regret că…nu i.am spus celui mai bun prieten că.l iubesc. Cu trecerea anilor, sentimentele pentru el s.au metamorfozat, dar…rămâne punctul meu slab. E în continuare un prieten bun…cu o iubita superbă. Eu sunt o prietenă bună…aproape căsătorită. Mereu o să am în suflet acel „dacă…“.
Regrete…nu sunt foarte multe, dar cele care sunt, sunt profunde, dureroase si zilnic incerc sa le tin sub lacat.
Regret ca am ranit un om la care am tinut foarte mult prin ignoranta si egoism.
Regret ca ultima discutie cu tatal meu a fost cat se poate de superficiala… Regret ca atunci cand am fost anuntata ca a murit, eram la film si m-am incapatanat sa stau la cinema pana la terminarea filmului (n-am reusit!) Regret ca …regret atat!
Comentariu beton!12
Eu mi-am distrus viața pentru o himera. Nu ca ar fi fost cine știe ce, dar măcar nu știam ca se poate altfel și aveam senzația ca aia e fericirea. Asta cred ca e cea mai mare dovadă de prostie. Tot ce îmi rămâne de făcut este să trăiesc cu asta, cât o mai fi sa fie. Asumat, să funcționez cumva zi de zi și sa tac. Și merit un veac de singurătate.
Comentariu beton!14
Regret amarnic ca nu am putut sa am grija de bunica-mea pana la capat.
Desi nu sunt o persoana religioasa si nici superstitioasa, cred ca a plecat profund suparata pe mine. 🙁
Mi se pare cititind comentariile ca a fost oarecum o intrecere intre cine a suferit sau cine are regrete mai adanci. Nu vreau sa fiu superficial si nici nu rad la comentarii, doar spun ce observ.
Regrete? Am atat de multe. Cand l-am lovit pe tatal meu prima data. Cand am plecat de langa catelul meu Dic, iar apoi, 1 an mai tarziu a murit. Cand am plecat din Romania. Dar nu ma ajuta, incerc sa le depasesc, incerc sa nu ma gandesc la ele. Incerc sa fiu mai bun. Incerc.
Sunt trist acum.
„Cand l-am lovit pe tatal meu prima data”. Dupa aia, cand ai trecut la serii legate de 5-6, nu ti-a mai parut rau ? 🙂 🙂 🙂
P.S. Ti-am dat plus, ca la unele nici io nu m-am putut abtine.
P.P.S. Chris Langan (v. mai jos), considerat ani de-a randul drept cel mai inteligent om din lume, copil fiind, nu si-a dorit altceva decat sa creasca mai repede pentru a-l putea cafti pe tac-su. Depinde motivul pentru care, mafrend !
https://en.wikipedia.org/wiki/Christopher_Langan
A fost o data. Din acea zi nu l-am mai vazut. Aveam 19 ani. Azi am 34. Speram sa nu fiu judecat.
Fii pe pace ! De vreme ce-n pps pomeneam de circumstante care „dezincrimineaza fapta”, ‘stoul meu tintea, evident, doar la exprimarea nefericit aleasa,
Eu a trebuit sa potolesc ani la rand o mama nevrotica, sa sting zilnic o atmosfera de iad, de tortura psihica, pe care o dezlantuia, si intelege, te rog, de aici ca nu mi-a reusit intotdeauna doar cu vorba buna. Si eu aveam sa-mi iau finalmente zborul, sa scap pentru totdeauna, tot pe la 18-19 ani si tot fara a ma mai uita in urma.
Tot dispretul meu pentru cei, si mai ales cele, care speculeaza sentimentele de filiatie si toata stima pentru fiii si fiicele care nu se lasa abuzati.
„Eu cand vreau sa fluier, fluier.”
Stiu, am inteles din prima si da, uneori ma exprim prost. Multumesc!
Da, am nenorocit o ființă nevinovată. N-am vrut sa fie așa. Tot ce doream inițial era sa o am, eram de neoprit, nu m-am lăsat până nu am ajuns în pat cu ea. Apoi ne-am indragostit. Și cu toate ca știam ca eu nu voi divorța am convins-o pe ea sa o facă, trebuia sa fie doar a mea. M-a părăsit plângând iar eu încă o iubesc. Dar nu am avut puterea sa-mi părăsesc copiii și oricum, ea a inteles și chiar nu a vrut sa fac asta. Dar deja au trecut trei ani. Eu încă o iubesc și mă doare îngrozitor ca o văd tot singură, că nu mai are încredere în nimeni. Mă urăsc pentru asta.
Comentariu beton!24
Regret multe. In special faptul ca nu mi-am trait viata atunci cand era momentul sa o fac, iar acum e mult prea târziu ca să recuperez macar putin din timpul pierdut. Pentru ca sunt un om decent si realist. Dar știi cum e, nu mai poți da timpul înapoi. Am rămas fără părinți prea devreme. Trei copii ai nimănui, am crescut cum am putut și suntem oameni de care părinții ar fi fost mândri. Dar suntem oameni buni și se pare ca ăsta a fost sa fie destinul nostru. Să pot să îi ajut și pe alții îmi dă un sens pe lumea asta. Faptul că știu pot mult mai mult mă obosește psihic însă. Pentru că doare sa mergi mereu în direcția asta, în care îngropi adânc tot ce îți dorești și tot ce simți, îți spui „e ok, tu ai avut totuși noroc, se putea mult mai rau”. E o tristețe ciudată, pentru că e absurd să fii trist fiindcă ești puternic. Ăsta e lucrul de care mi-e rușine, tristețea asta.
Comentariu beton!19
Deci bag de seamă că după uşurinţa cu care faci lumea să-şi deschidă sufletul, dacă o fi să înceapă blogul să scîrţîie, clar îţi poţi deschide un cabinet duhovnicesc.
Comentariu beton!12
@krantz, nu e „vina” mea. Eu n-am scris mai nimic. Dar am niste oameni atât de mișto pe aici…
Asta vroiam sa zic si eu. Are @Mihai cateodata un talent sa le ridice la fileu…?? Nici nu i-au trebuit prea multe randuri ca sa se transforme in pshiatru, psiholog, psihopat sau cum s-or numi aia care pun o intrebare banala si dupa aia asteapta motaind ca pacientii sa se „descarce”.?? Daca venea si cu ceva sfaturi gen „poptamas” la fiecare, putea sa ceara taxa linistit. E ca un fel de sesiune d-aia de marturisiri cum vedem prin filmele americane. Nu zic ca e rau. Dimpotriva. Oamenii nu comunica, tin multe in ei si cateodata e bine sa te descarci, chiar si pe un blog. Mai ales in fata unor necunoscuti. Eu sunt convins ca exista apropiati ai celor care au comentat aici care nu cunosc atatea detalii despre regretele sau frustrarile celor pe care ii iubesc. Viata e atat de alerta si plina ca, uneori, o asemenea „sesiune face bine. Sau rau. Depinde.??
Scuze, am vrut doar sa inviorez un pic atmosfera.?
Comentariu beton!13
E ca-n Flatliners. Ma rog, partial, pentru ca-n film personajele trebuiau sa-si rascumpere pacatele fata de ceilalti, nu „sa-ndrepte” ceva spre beneficiul personal.
As lasa un link catre film, stiind insa ca Mihai nu-i un mediu propice pentru undele mele mistice, ma abtin.
@Faiantaru’, poti să lasi.
Estos, maa’ !
https://www.youtube.com/watch?v=9uCCCJ8Dk1M
Oh, stai ca-i pe bani, gratuit doar o saptamana, dar trebuie sa te inregistrezi la ei. (starkeymovie)
Eu zic că face bine cîte o sesiune de sinceritate. Și de multe ori, cei apropiați nici nu te întreabă măi tu ai vreun regret, ți-e dor de ceva? Nu, noi suntem niște supereroi care rezolvăm tot, avem soluții, nu putem avea regrete, amintiri, probleme, trăim pentru ei, cei ”apropiați”
Omule, ne lovești în „imină”!!! Sunt două lucruri pe care le regret:
-1- înainte să moară bunicul din partea mamei m-a rugat să merg la magazin să-i cumpăr un pachet de țigări! Nemernicia din mine a spus nu! Am plecat la liceu si după vreo două luni s-a stins!? Regret amarnic, dar nu mai pot întoarce nimic, din păcate!!! Odihnească-se-n pace !
-2- regret că nu am o mamă pentru fiul meu! După divorț, cu toate incercarile mele, nu am reușit să găsesc pe cineva care să fie o mamă pentru el și o soție pentru mine. Când am cunoscut-o ( pe mică-sa) au fost destui care m-au avertizat că nu merită încrederea mea… pe de altă parte, dacă-i ascultam nu mai aveam minunăția de junior de care sunt tare mândru!
Am citit aproape toate comentariile și m-au emoționat tare! Bravos!
Comentariu beton!15
Regret că am încercat să îmi ignor sentimentele și mi-a fost frică să îl mai scot din friend zone pe bărbatului care a fost alături de mine atunci când nimeni altcineva nu a făcut-o, care m-ia arătat ce înseamnă să ții cu adevarat la cineva, care mi-a amintit ca orice vis poate deveni realitate și care m-a făcut să simt că și eu contez. Nu am fost în stare să îi spun cât de mult am început să îl iubesc. Acum mă gândesc la el zilnic. Mi-e așa de dor de el și mă întreb mereu cum ar fi fost dacă aș fi vorbit la timp.
Elena, am citit de 2 ori comentariul tau, nu-mi venea sa cred ca ai scris aproximativ ceea ce gandeam.
Regret enorm ca am fost lasa, fricoasa, m-am ascuns de mine insami, in spatele confortului (mental) cu care eram obisnuita. Nu i-am spus niciodata ca-l iubesc. Dar cum sa-i spun cand nu mi-am recunoscut mie decat cand a plecat? Ma doare ingrozitor ori de cate ori ma gandesc la asta. Si acum.
Credeam că știam ce simt și îmi propusesem să îi spun, doar că lucrurile nu au mers așa bine în ziua aceea și nu am avut timp nici măcar să îl sun (probabil, nici curajul necesar). Seara mi-a trimis el un mesaj și mi-a spus că e mai bine pentru el să rupă orice legătură cu mine. Abia zilele următoare mi-am dat seama că sentimentele mele erau mult mai puternice. L-am sunat peste o lună și contrat așteptărilor mele mi-a răspuns. Am vorbit mult, doar că încerca să fie cât mai distant în discuție. Nu am mai sunat pentru că înțelesesem că nu o să revină asupra hotărârii și apelurile mele nu ar fi făcut decât să răsucească cuțitul în rană. L-am lăsat să mă „uite” sperând că o să îi fie mai bine. Nu știu dacă am procedat corect… Cert e că pentru mine timpul nu a vindecat rana.
De cand il citesc pe Miha,i nu am trait un post mai intens ca cel de azi. Am postat si eu dar sub anonimat. Am transmis un mesaj pe care nu l-am terminat. Voiam sa-i mai spun ca inca mai simt mana lui pe piciorul meu.
Concluzia mea este ca dragostea neampartasita si moartea sunt cele mai grele lucruri pe care suntem obligati sa le ducem cu noi in viata asta.
Comentariu beton!13
@Mihai, stiu ca mi-ai transmis ceva printre dint:))))i. Am anulat predictia. ..*neîmpartasita
@Elena, nu ți-am transmis absolut nimic. 🙂
@Mihai, eu ma refeream la cuvantul „neampartasita” :))).
@Mihai, ma refeream la cuvantul „neampartasita” scris aiurea. :))))
Am avut o perioadă în care am suferit atat de mult incat imi doream sa adorm și să nu mă mai trezesc, nu mai vedem nici un sens în viață, pur și simplu eram uimită de cât de dureros era să trăiesc. Nu știu cum am rezistat. Nu m-am sinucis pentru că mă dezgusta lașitatea. Dar am ințeles că de fapt chiar asta făceam. Așa că m-am străduit sa mă ridic, să ies din depresie, îmi repetam ca e o autocompătimire jalnică si tot ce trebuie să fac este încerc să stau cât mai mult intre oameni. Nu am reușit. Era prea greu, nu suportam pe nimeni, nici un cuvânt, nici o mână întinsă. M-am autodistrus până am obosit. Am fost atât de epuizată încât a venit și momentul ăla în care din senin totul s-a întunecat și mi-am pierdut cunoștința. M-am trezit la spital, după două zile în care nimeni nu înțelegea care-i problema cu mine, cum am ajuns în halul ăla. Totul era critic în analizele mele. Nu mâncasem de cine știe când, eu nu eram capabilă să-mi dau seama, nici nu știusem când e zi și când e noapte. Avusesem o afacere bună pe care am lasat-o de izbeliște. Totul era praf și pulbere în viața mea.
Și toate astea, pentru că mă indrăgostisem de un idiot care mă făcea sa râd și care îmi spunea mereu ca mă iubește. Atât. Care mai era și însurat, a catadicsit sa-mi spună asta după câteva luni, dar și că „asta nu e o problemă”.
Acum sunt siderată de prostia mea, evident.
Mi-am revenit, am reparat tot ce am distrus și asta a intrat la capitolul „prostia n-are limite”.
Și cel mai bun prieten al meu e omul care m-a lăsat în ale mele dar m-a urmărit discret și datorita căruia trăiesc. Altfel muream singură în casă, fără să fiu descoperită decât cine știe când, că la bloc s-ar fi sesizat lumea la un moment dat, dar la o casă, mai greu.
Care e regretul meu? Mai trebuie să specific?
Oricum, am intervenit cu mesajul ăsta pentru că am văzut multe inimi frânte pe aici. Și n-aş vrea să fie așa din joaca iresponsabilă a unui om de nimic sau a unei nevoi de atenție care te prostește, ca în cazul meu.
Comentariu beton!16
@Laura, stii ceva? Tu chiar ai dreptate. Nevoia apare DOAR din lipsuri. Indiferent de nevoia pe care o ai, in spatele ei este o lipsa acuta de acel ceva. Cumva, daca toti ar citi randurile tale, ai putea schimba niste pareri. Ai putea…
pentru ca in esenta toti adunam experientele astea nenorocite care nu ne pregatesc niciodata pentru cele care urmeaza.
Așa este. Eu eram, în momentul în care m-am îndrăgostit de el, convinsă că nu voi mai iubi niciodată. Nici nu îmi doream asta. Cel cu care urma sa mă căsătoresc murise cu aproape doi ani în urmă intr-un accident stupid.
Dar un om care reușește să te facă sa râzi, îți cucerește inima pentru că te deschizi. M-am îndrăgostit și eram cea mai fericită ființă. Cum să-mi imaginez ca un om care era aproape tot timpul cu mine era căsătorit? Și cum să înțeleg când mi-a spus asta și că „e ok, putem continua sa fim împreună, dar mai rar, pentru ca soția e însărcinată”. Există astfel de creaturi. Oameni care pot face lucrurile astea și pentru ei e normal, doar pentru ca ei doresc ceva.
Simt ca am alunecat out of topic. Scuze pentru asta.
Comentariu beton!13
🙁 cumplită experiență. Am întâlnit un specimen ca ăsta, tras la xerox. Mereu în mișcare, deplasări, program încărcat, întâlniri. Își insela sotia de mulți ani și din câte am ințeles avea o metoda infailibilă de abordare a potențialelor candidate la sex, mereu aceeași, chiar și caracteristicile femeilor erau aceleași. Stiam cu toții, totuși nu ne amestecam. Ba chiar eram convinsi că este imposibil ca soția lui să nu știe și că era probabil modul lor de conviețuire. Il vedeam capabil sa o convingă să accepte asta. Totul a ieșit la suprafață când doua dintre „iubite” s-au întâlnit întâmplător. Acum e „liber” și falit.
Există și creaturile respective sunt cunoscute ca „narcisisti”. Am trei ședințe pe zi cu astfel de victime. E foarte dificil să ieși de sub influența lor. Regretele nu au sens, ai fost o victimă.
Mihai, misto subiectul de azi,foarte emotionant…. din partea mea o sugestie…cand ai un subiect cu asa multe comentarii sa il postezi si in zilele urmatoare, nu toti il citesc in aceeasi zi, in rest, cu regrete sau fara, traiti fratilor, traiti, ca de murit nu-i nici o scofala, hai sa fiti iubiti!
@Adina, păi doar rămâne pe blog, nu-l ia nimeni.
Ahahahahaaaaa… vreau sa citesc pe indelete in week end toate raspunsurile. Imi pare rau de mi se face pielea de gaina ca nu mai am 30 de ani. Nah! Ce-as mai face eu… Uau, uau.
DOINA, râzi tu, dar mie mi s-a pus un nod în gât la câteva dintre comentarii.
Banuiam, mai ales ca cititorii tai sunt premium. Bravo, chiar vreau sa citesc cu atentie in week end.
N-am crezut că voi face asta vreodată. Chestia asta o țin doar pentru mine. Sau o țineam.
În anul I de facultate am avut o relație cu o fată. Frumoasă și deșteaptă, mă simțeam bine și mă făcea să-mi doresc mai mult. Eu eram „pur” și aveam un pic teama de ce ar urma și s-a despărțit de mine. Și acum, după câțiva ani de zile, eu încă mă gândesc la ea, chiar dacă am avut și alte relații. Realizez că am iubit-o (sau încă o iubesc?)…
Tata era bolnav(cancer,fază terminală) și m-a rugat să îl tund.Nu mi-am făcut timp pentru asta,eram prea ocupat să fiu îndrăgostit și nu dădeam pe acasă. Faptul că aveam doar 22 de ani și nu credeam că moartea e o certitudine nu îmi oferă o scuză.Prima greșeală.Apoi,când deja era spre sfârșit ,când l-am luat în brațe să îl duc la bunici că acolo voia să moară (cântarea 40 de kilograme) mi-a zis să nu plec de lângă el.Am plecat după 3 săptămâni la ziua unui prieten, la 2 dimineața m-au sunat ai mei.Tata plecase…nu am fost acolo.Nu am depășit momentul și încă am coșmaruri.
Comentariu beton!12
Am o prietenă cu care am copilărit și la care am ținut enorm. Când am decis să mă căsătoresc și să plec din țară s-a transformat în cea mai rea și mai invidioasă persoană. Mi-a reproșat că atunci când vorbesc cu ea, îi povestesc numai faptul că îmi merge bine. Mi-a jignit soțul, numai pentru că nu este bucureștean, din țăran nu l-a scos. Dar mă ruga ca din banii primți ca dar de nuntă să îi cumpăr ei mașină. Am luat cea mai dură decizie posibilă și am încetat să mai vorbesc cu ea. Și acum visez că ne împacam și că plângem amândoua pentru anii ăștia pierduți din prietenia noastră.
Regret fiecare moment pe care nu sunt capabilă să îl savurez la adevărata valoare, regret când îmi cert copiii pentru lucruri mărunte, deși știu că ei cresc și în câțiva ani îmi vor lipsi enorm toate năzbâtiile lor.
Regret că cineva foarte apropiat este extrem de bolnav și nu se știe dacă va învinge boala asta nenorocită, iar eu mă simt paralizată, nu știu ce sa zic, nu știu cum să reacționez. Am senzația că orice fac e degeaba și faptul că nu pot ajuta concret mă doare enorm.
Regret,daca pot spune asa,ca nu am invatat cum sa ma iubesc,cum sa ma apreciez,cum sa „simt” cate lucuri bune am in viata.Sunt o pesimista,o negativista in ceea ce priveste propria persoana dar pentru altii imi consum tot sufletul sa-i ridic.Din afara viata mea e buna,nu-mi lipseste nimic,dinauntru e haos,urat si trist.As vrea sa pot sa simt…cum se vede din afara si cum probabil ar trebui dar….
Hai ca va zic si eu una : regret că am făcut un lucru prostesc pe vremea liceului si mi-am pierdut cea mai bună prietenă de atunci… M- am combinat cu prietenul ei intr o perioada cand ei erau certati. S-au despărtit , s-au împăcat, pe el l-a iertat pe mine nu, apoi iar s-au despărtit definitiv. Nici până în ziua de azi, după aproape 8 ani nu m-a putut ierta (desi mi-am cerut scuze). Imi pare nespus de rău că unii oameni tin ură ani si ani de zile…
Mihai, ai deschis cutia Pandorei, si, concomitent, cutia de servetele. La naiba, omule, ca jelesc citind comentariile, si sunt la birou..:(
Uita, gata, mi-am sters mucii si lacrimile si torn si eu:
1. regret ca am pierdut 10 ani din viata langa un om nepotrivit. Regret ca i-am permis sa ma demoleze psihic (am deja 1 an de terapie si inca nu am ajuns la un fragil echilibru). Regret ca mi-au trebuit 10 ani sa spun stop, gata!
E adevarat, m-am ales cu cel mai frumos cadou, fetita mea!
2. regret ca nu am avut curajul sa-i spun ca-l iubesc barbatului care mi-a fost alaturi mereu, care m-a sprijinit, pe umarul caruia am plans, cu care am baut si am ras, si am colorat norii…..din teama de a nu-l pierde ca prieten. Si, guess what, mi l-a rapit moartea! IREVOCABIL! Futu-i!!!!
3. regret ca nu am puterea de a spune NU mai des!
Comentariu beton!12
Părerile de rau sunt cele mai greu de dus. Îmi pare rău că nu am găsit mai mult timp cu prietena mea draga, atunci cand am avut acel timp și credeam ca am la dispoziție tot timpul din lume. Acum nu-l mai am. Ea nu mai e de 8 ani…parca nici n-a fost, a fost ca un vis. Unele păreri de rau dor și nu mai au nicio rezolvare…din pacate.
imi pare cumplit de rau ca nu am ramas cu tata in spital in noaptea dinainte sa intre in coma. nici nu stiu ce a fost in capul meu atunci, nu mai judecam limpede. si imi pare rau ca nu l am tinut de mana,sa l linistesc ca poate i o fi fost cumplit de teama…si peste 4 zile se implinesc 4 ani de cand a plecat…
De câteva luni nu am mai avut timp sa te citesc. Azi, în toiul nopții, m-ai făcut să răscolesc puțin printre amintiri și am realizat ca nu regret trecutul deși am lucruri de care îmi pare rău că nu s-au intamplat. Însă nimic nu regret mai mult decât faptul că bunica și soacra mea nu au cum sa îl cunoască pe boțul ăsta de om de 6 luni pe care încerc sa îl adorm citindu-te pe tine. Cam atât.
Oh, m-ai lovit la corason cu întrebarea asta! Da, am un regret enorm și-l voi avea, probabil, toată viața!
Eram puștoaică și locuiam în timpul ăla, pentru o perioadă limitată, la bunică-mea la ţară. Mama era plecată, în timpul ăla de vreo doi ani, în străinătate și venea o dată pe an acasă pentru că stăteam rău de tot cu banii și datoriile. Era ultima ei zi din concediu și urma să plece a doua zi. Ei bine, în ultima seară, m-am lăsat convinsă de o verișoară, îndepărtată ca grad de rudenie și mai mare ca vârstă, venită în vizită, să ieșim în sat cu prietenul ei de atunci și câțiva amici. Totul bun și frumos până când am prelungit ieșirea până pe la răsăritul soarelui. Și ca niște copii cuminți ce eram, am colindat satul cât era el de mare. Când ne-am gândit și noi să mergem acasă, am aflat că fuseserăm date dispărute și căutate cu multă îngrijorare. Am luat o ceartă de zile mari și o pereche de palme. Așa că, supărată (tot eu eram aia supărată), am plecat la școală (a se reţine că am ajuns acasă la răsăritul soarelui, adică 4-5 a.m. și am plecat spre școală la 7), fără să-mi iau la revedere de la maică-mea și asta în condițiile în care urma să o mai văd, să ne mai vedem peste un an. Înainte să ies pe poartă, m-am mai uitat o dată în urmă la mama, care mă privea tăcută din pragul casei. Și acum (în momentul de față), plâng și văd în fața ochilor privirea îndurerată și chipul ei dezamăgit. Am plâns mult și m-a bântuit mult, încă o face, acel moment, acea privire. Nu mi-am cerut iertare nici în clipa de față, dar am de gând să o fac, doar că nu știu cum. Clasicul: du-te și cere-i iertare, nu merge la mine. Am încercat, pur și simplu, nu pot să mă duc și să-i vorbesc deschis, niciodată n-am putut. Vorbim despre orice altceva, numai despre sentimentele noastre nu. Să-i scriu o scrisoare? Un fel de bilet?!
Acesta este cel mai mare regret al meu!
Regret multe lucruri ca am renuntat la scoala ca n.am stiut sa zic nu cand trebuia ca am varul aproape de mine si nici nu vrea sa ma vada dar e atât de atat de apropiat de prietena mea ca a murit bunicul ca nu mi.am cunoscut tatal ca nu am avut.o pe mama langa mine si relatia noastra s.a stins încetul cu incetul ca poate uneori sunt o egoista ca sunt atat de buna incat sunt luata de proasta ca sunt prea naiva inca mai cred in oameni,mare greseala si ca nu m.am bucurat de copilarie atat cat ar fii trebuit stiu prea multe regrete pt o persoana care abia a schimbat prefixul cu 2 dar toate astea m.au facut sa nu regret un singur lucru ca am devenit mai puternica