Avem încă o debutantă pe blog. Se numește Silvia și mai comentează din când în când pe aici. Păcat că n-a fost de acord să semneze cu numele real, ca să se bucure și ochiu’ vostru (e frumoasă rău, da’ rămâne între noi, da?)

…………………………………………………………………………….

Acum câțiva ani făceam echilibristică între statutul de student (doctorand) și cel de profesor (asistent) și negocierea asta se lăsa cu tot felul de situații, iar pe una dintre cele mai amuzante v-o zic acuș.

Zeul Orarului mă nenorocise cu seminar vineri de la ora 8, la o materie pe care studenții o urau din suflet, fiind o continuare a unui bau-bau din liceu. Și spun că mă nenorocise din două motive: primul, că nu am fost eu vreodată o ființă matinală, al doilea, ca joi seara era moment de destrăbălare într-un loc de pierzanie (a se citi “club”) cu prețuri studențești, muzică bună și plasat atât de strategic încât puteam să îmi las mașina acasă.

Și nu știu cum e prin urbile stimaților cetitori, dar la noi serile astea erau epice și de neratat. Și asta deși, teoretic cel puțin, săptămâna de muncă era încă în toi. Eu una nu puteam să stau jos toată seara, căci muzica varia de la melodii de o vârstă cu mine, până la ultimul hit al Corinei, care cumva, la orele alea mici era clasificat până și el ca “având un beat drăguț”. Tot cam așa cum zici de o femeie urâtă ca are păr frumos.

Ca un om serios ce mă aflu și cu suficientă cofeină în vene (cât să țină în priză tot colectivul unui call-center) reușisem să mă achit de 12 din cele 14 săptămâni regulamentare, mai mult decât onorabil. Aș putea spune că mai câștigasem și respectul etern al “micilor” mei discipoli, care mă salutau respectuos atât la trei noaptea în club, cât și la opt dimineața  la facultate. Ceea ce nu-i făcea decât să se mire cum de pot să fiu coerentă, amuzantă și atentă la niște calcule care lor le dădeau bătăi de cap și când erau perfect odihniți.

Dar ulciorul n-a mers la apă până la capăt. În săptămâna fatidică, a 13-a la număr, după o îndelungă chibzuință, am decis că pot lăsa condica nesemnată într-o joi la club și am dat prioritate unor obligații presante, care au ținut tot până la ore destul de înaintate. Ghinionul a făcut ca a doua zi dimineață, vineri, să nu aud alarma care deși avea un sunet ca o șoaptă de zână, de obicei era mai mult decât suficient să mă trezească la realitate. Ei bine, nu și în ziua aia. În schimb, am auzit brusc, pe la ora 9.12, un “Don’t Cry” prelung si am vazut afișat pe ecran numele sefei de grupă.

Am sărit din somn și i-am răspuns, speriată, rușinată, încercând să par serioasă, deși nu îmi mai bătuse inima atât de tare de rușine din adolescență, când mă prinsese mama pupându-ma cam apăsat cu un tip. La capătul firului aud o voce tânără și hotărâtă:

-Bună dimineață, domnișoara profesoară, sunteți bine? Suntem foarte îngrijorați pentru că aseară nu v-am văzut la club, deși ne-am tot uitat după dumneavoasrtă. Ah, și… (aici vocea a sunat mult mai timid)… nici la seminar n-ați venit. Ați pățit ceva, vă putem ajuta?

Păi să nu îi iubești etern?

P.S. M-am rugat tot liceul si toată facultatea pentru o profesoară d-asta. Neee, ți-ai găsit să am io așa noroc. – nota redacției

mihai_vasilescu_sexy_teacher

sursa foto