Prima oara s-a întâmplat la restaurant. Eram trei oameni în toată firea la o masă, încercam să dicutăm câte ceva și efectiv nu ne puteam înțelege din cauza răcnetelor emise de trei plozi care găsiseră de cuviință să se joace exact lângă noi. Asta în timp ce părinții lor, aflați la două mese mai încolo, executau cu delicatețe biluțe de muci și admirau plini de încântare cum progeniturile lor reușesc să disturbe un local întreg. Niciunul dintre ei n-a catadicsit să scoată vreun cuvânt, ceva care să aducă măcar de departe a „terminați cu gălagia”. A trebuit să le suportăm strigătele până am plecat. Mă întreb și acum, când scriu, cam ce s-ar fi întâmplat dacă mă apucam să urlu și eu: copii, ia duceți-vă să zbierați lângă masa tâmpiților care v-au dat viată și nu sunt în stare să vă crească! Ieșea cu scandal? Ieșea. Păcat că n-am făcut-o.

A doua oară, aseară. Eram în supermarket. La casă, în spatele meu s-a așezat o mamică însoțită de doi copii, băiat și fată. Încă așezam produsele pe bandă când ăia mici au început să pună chestii din coșul lor peste ale mele. Desigur, totul acompaniat de chiote, strigăte și alte șmecherii din astea pe care le fac cei mici atunci când mă-sa doar se uită bovin în gol și nu schițează nici măcar un gest. Băi, dar măcar un „nu e voie” să fi auzit. O laie, de unde? Din păcate (sau din fericire) eram rupt de oboseală și n-am avut putere decât să mă uit cu silă. Să nu mă înțelgeți greșit, îmi plac copiii, mă bucură când interacționează cu mine, de multe ori mă cobor la mintea lor și interacționez și eu cu ei, mă strâmb, mă scălămbăi, îi fac să râdă. Dar una e una si alta e alta.

A treia oară, tot aseară. Pe stradă, în drum spre casă, am trecut pe lângă doi oligofreni (soț și soție, probabil) ce traversau, printre mașinile aflate în viteză, cu un copil mic care mai mergea și pe bicicletă. Taxiul din fața mea i-a ratat la mustață. De fapt, asta a și fost faza care mi-a pus capac și m-am hotărât să scriu. Două exemple clare de nesimțire, unul de inconștiență, și toate trei legate de copii care n-au nicio vină că părinții lor sunt niște vite încălțate din cauza cărora vor ajunge cel puțin la fel de nesimțiți. Asta dacă supraviețuiesc, bineînțeles.

Bine, mă gândeam că până la urmă ar trebui să mă doară la bască despre modul în care își educă alții progeniturile. Dar nu am cum, atâta vreme cât constat că libertatea mea se termină unde începe nesimțirea lor.

P.S. Abia aștept să ajungă la maturitate (sau măcar la adolescență) generațiile astea crescute cu „parenting modern” și „personalitate neîngrădită”. Pur și simplu nu mai am răbdare până ce părinții ăștia care nu spun „nu” copiilor se vor confrunta prima oară cu problema: „dă-mi și mie 60 de lei să-mi iau un gram de iarbă”. Tre’ să-i dai, nu? Că doar nu poți să lași copilul în bezna necunoașterii.