A trebuit să vină seara asta parşivă şi umbroasă de octombrie ca să înţeleg ce înseamnă durerea. Aş fi vrut să nu rosteşti cuvintele, dar este prea târziu, deja au plecat de pe cireşiul buzelor tale cărnoase. Şi au durut, au durut cum numai bucaţile de suflet care se rup şi mor, în icnet de vioară fără corzi, pot să doară.

M-am uitat în ochii tăi imediat după ce ai aşternut vorbele în aer. Şi am ştiut, o confirmare lăuntrică absurdă, că sunt cele din urmă pe care le mai spui. Apoi s-a iscat de niciunde tăcerea grea, s-au întrupat reproşuri nerostite, ţipate din apele limpezi ale ochilor tăi, acum speriaţi şi umbriţi de sarea lacrimilor.

Ne-am uitat unul la celălat, ca doi stabilopozi înfipţi în tăcere. Am încercat să deschid gura să-ţi arunc cuvinte ce se doreau rostite, dar sufletul îmi atârna greu peste ele şi le-a zdrobit înainte să iasă. Am încercat să ridic mâna să-mi plimb degetele prin voltele suave ale părului tau, dar au alunecat nedemn în nemişcare.

Voiam să ţip, îmi doream să strigi, aş fi ucis un înger ca să aflu răspunsul la eterna întrebare rămasă fără de răspuns: „de ce?”.

Degeaba, în mintea mea nu mai era loc decât pentru cuvintele tale care însângeraseră bucata de suflet ce-mi mai pulsa întreagă:

-Ai uitat să plăteşi netul si l-au tăiat ăştia!

mihai_vasilescu_buze

sursa foto

P.S. Pentru că azi este 16 octombrie, care acum doi ani devenea „ziua scrie ca RaduF Otravă”, şi eu râdeam cu lacrimi. Poate reînviem tradiţia.