Guest Post by Ana R.

Am tras o fugă de trei zile acasă. Și, ca de obicei, observatoarea din mine a mai sesizat un nou fenomen de prin țarișoară.

Măi oameni buni, nimeni nu mai este atent la nevoile celor din jur. Parcă toți au niște mari  ochelari de cal  si nu vad decat maxim la doi centimetri în fața nasului. Unde sunt vremurile in care lumea te ajuta să duci ceva greu? Unde sunt barbații care-ţi deschideau ușile? Acum ți-o trântesc cu aplomb direct in nas. Nu mai spun de faptul ca nu iți mai zâmbește nimeni, nici cei care chiar ar trebui sa facă asta.

Mi-am intrebat prietenii daca visez eu sau chiar așa e? I-am intrebat de realțiile cu vecinii, cunoștințele sau colegii, amintindu-mi de momentele în care era de bun simt să-i ajuți cu tot ce poți pe cei apropiați.

Temerile mele au fost confirmate. În ziua de azi nimeni nu mai merge la vecina sa împrumute doua ouă, pentru ca se interpretează ca lipsă de organizare la capitolul cumpăraturi. Să îți rogi prietenii să te ajute la mutat este de neconceput. Recomandarea mută este să faci bine să-ți iei firmă care se ocupă cu asta, că doar nu esti vreun sărăntoc.

Nici în glumă nu se mai pune problema să rogi o amică sau vecină să aiba grijă de copilul tau cand mergi la cumparaturi. Să faci bine să chemi bonă, că doar nu este nimeni sclavul tau.

Marea lor majoritate în loc să facă un gest benevol pentru cineva preferă să puturoșească jumătate de oră în plus pe canapea. Și atunci când rogi o cunoștință să facă ceva pentru tine, dintr-o dată îi vezi ochii rotindu-se ca girofarul și aproape auzi neuronii scurtcircuitându-se în căutarea unei explicații pentru care îi este imposibil sa te ajute. Problema este că, în majoritatea cazurilor, motivele principale sunt lenea sau egoismul.

Mi-am adus aminte de faptul ca de-a lungul timpului am tot văzut manifestându-se diverse semne ale acestui dezinteres pentru problemele celorlalți.

Prima oară la propria nuntă, când prietena mea fotograf a considerat întrebarea mea, daca vrea sa imi facă ea pozele, extrem de deplasată. A zis ca nu consideră corect ca prietenii sa muncească la nunta mea şi că vrea să se distreze, nu sa stea cu nasul in aparatul foto.

Mai ştiu o mireasă care a căutat două săptamâni pe cineva din familie, dispus sa ţină lumânarile și sa le poarte în biserică. Și-a smuls jumatate de coc de disperare, pentru ca toți ii dadeau cele mai puerile şi neînsemnate motive, doar-doar să n-o ajute.

Acum în weekend, la o alta nuntă, mirii și-au dorit ca marturii poze cu ei împreuna cu invitații, sub forma unui magnet. Treabă destul de dificilă, dar cel mai interesant a fost cum a ajuns mirele să taie cu ghilotina magneții cu pozele, pentru că absolut niciun barbat din sală nu a venit sa îl ajute. Şi era o nunta de 120 de persoane, dintre care măcar jumatate erau barbați. Toți contemplau admirativ cum se târăşte ginerele în genunchi pe jos, tăind marturiile, dar absolut niciunul nu a venit sa-l întrebe de ce se tăvăleşte pe acolo. Sau să se ofere să facă ei ceva? Nici poveste.

M-am dus eu să îl ajut, dar mi-a explicat că nu se poate, trebuie încă o mână de bărbat, pentru ca foaia magnetică se tot lipeste de ghilotină. Ma uitam in jur si vedeam numai priviri nepăsatoare, din ciclul “lui i-a trebuit rahatul asta, îl privește”.

Şi vă tot povestesc despre nunţi pentru că, prin natura ocupaţiei, interacţionez des cu fenomenul.

Am vazut o gramadă de mirese bocind pentru ca prietenele lor au stat einșpe ore la coafat si machiat, iar pe ele nu mai avea cine sa le ajute la îmbrăcat. Am vazut miri carora le legam eu papionul, pentru ca nu era nimeni in apropiere sa îi ajute. Toți prietenii fugeau ca potârnichile, exact când ar fi avut mai multa nevoie de ei.

În altă situație, am vrut sa fac cuiva o surpriză și am apelat la o cunoștința de-ale respectivei persoane. Dupa ce mi-a explicat că ma ajută, aratând și un deosebit interes pentru ideea mea, m-a lasat de izbeliște. Fix in ziua respectivă a plecat cu prietena la mare. Evident, a uitat sa imi sună şi mie asta. Am aflat doar cu câteva ore înainte de punerea în aplicare a surprizei.

Ce-i determină oare pe oamenii ăstia sa fie atat de nepăsători la nevoile celor din jurul lor? Ce determină gândirea asta atat de egoistă?

Habar nu am de ce am devenit o națiune atât de insensibila. Dar îmi aduc aminte că, acum niște ani, aceste gesturi erau de la sine înțelese. Nu știu daca altruismul de atunci era determinat de suferința din perioada comunistă, dar știu că atunci cand eram singură în casa, la șase ani, puteam merge liniştită la vecina sa cer nişte zahăr.

Sau daca imi era frică noaptea, singură în casă, puteam oricand să sun la o vecina să vina sa verifice zgomotele alea ciudate care se auzeau de la țevile din baie. Nimeni nu se supăra și toți zâmbeau atunci cand ma ajutau. Acum dau ochii peste cap extrem de preocupați de propriile lor persoane.

Nu stiu daca nemților le-a ramas altruismul în oase dupa razboi sau erau și înainte la fel de săritori. Cert este ca aici ești considerat lipsit de bun simț daca, în diverse situaţii, nu întrebi cum ai putea să ajuți. Iar absolut orice ajutor este apreciat, dar și acceptat ca un lucru absolut normal.

Prima oara am sesizat asta atunci cand am văzut cum se desfașoară actvitațile legate de copii. De la dus prajituri la serbările şcolare, la montate, renovat sau modernizat, totul este facut cu participarea nemijlocită a părinților. Se întocmesc liste si fiecare ajută cum poate.

Anul ăsta la fiica-mea la școala au avut un proiect legat de circ. Cortul a fost montat de parinți, mâncarea si prăjiturile servite au fost făcute de mamici, tot ele au si vândut. Pâna și paza a fost asigurată tot de parinții care au dormit pe jos în saci de dormit. Să vă mai spun că directoarea școlii s-a campat la faţa locului, într-o rulotă, pe toata durata proiectului?

Când pleci in concediu, vecinii te întreabă ce pot face pentru tine sau pentru casă. Cu zâmbetul pe buze iţi uda gradina, ba te mai trezesti ca au tuns si iarba.

A propos, sambata viitoare imi voi ajuta o vecină sa se mute. Şi nu numai eu, toti care locuim în jur vor să contribuie. Inclusiv postasul s-a oferit să-i care lucrurile la noua adresă. Iar vecina care se mută este judecator, deci nu se pune problema ca şi-ar permite să plătească o firma de transport.

Pe mine ma întristeaza rău de tot când vad la noi aceasta desconsiderare princiara pentru nevoile celor din jur. Și nu stiu de ce dar trăiesc cu senzaţia ca noi, românii, am avea mai multă nevoie să ne ajutăm reciproc, fața de cât au nevoie nemții.

mihai_vasilescu_nepasare

 

sursa foto