Joia trecută m-am întins la o bere cu prietenul I. La terasă, că era căldură mare, monșer, n-aveai cum să stai între patru pereți. Abia terminasem fiecare de butonat feisbucurile din telefoane și de-acum dădeam să începem o banală conversație despre băutură, fotbal și femei cum vede Hegel conceptele de “libertate” și “recunoaștere” în “Fenomenologia spiritului”, că a trebuit să întrerupem brusc strălucitoarea discuție.

Cea care impietase asupra atmosferei erudite și profund intelectuale era o bătrânică. O scăpaseră ospătarii din ochi și luase toate mesele la rând cu speranța că o să se milostivească cineva să-i dea și ei un banuț.

Treaba este că eu, pe lângă că sunt zgârcit, mai am în cap și “Filantropica” lui Nae Caranfil. Două chestii care conlucrează suficient de bine ca să mă facă să dau rar de tot bani la cei care cerșesc. Rar spre deloc, aș zice. Dar bătrâna asta avea ceva care m-a făcut să dezarmez şi să las garda jos. Avea un “je ne sais quoi” care-mi amintea de toți bunicii din lume. Te uitai la chipul ei brăzdat de timp și-ți aduceai aminte, fără să vrei, cum mâncai mămaligă cu lapte la mamaie în curte, sub nuc. Iar când a început să vorbească, practic n-am mai avut cum să rezist. A fost de-ajuns să spună câteva vorbe:

-Pentru medicamente, maică, pentru medicamente.

Înduioșat și înmuiat tot, m-am uitat le prietenul I. Ăsta începuse deja să se scobească după mărunt. N-a găsit nimic de-un leu prin buzunare, dar cum s-o lași pe bunica universală fără bani de medicamente? Exclus. Așa că a scos o hârtie de cinci lei și i-a întins-o. Când am văzut bancnota cu Enescu pe ea, am considerat că masa noastră și-a făcut datoria pentru umanitate. Prin urmare eu n-am mai contribuit la fondul pentru pastile al lu’ mamaie decât cu o monedă de 50 de bani, care-mi zdrăngănea de vreo doua zile prin buzunare (tocmai vă explicasem că sunt zgârcit, nu?).

Mulțumiți că am ajutat un om nevoiaș, ne-am întors la discuția noastră filozofică și erudită. Dar n-am apucat să deschid gura, că am observat-o pe bunicuţă cum s-a așezat la o altă masă, a făcut un semn scurt cu mâna și a comandat imperativ:

-Băiete, o bere rece! Și mai repede, te rog, că m-a uscat caldura asta!

Cum era? “Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană”, nu?

mihai_vasilescu_batrana_bere1