În Bucureşti, la parterul clădirii World Trade Center există un Oficiu Poştal (cred că 25 este numărul lui). Dacă vreodată ajungeţi pe acolo, nu vă speriaţi, că nu s-a dat cu gaze lacrimogene. Este gol doar pentru că nu intră nimeni în el aproape niciodată. Cele câteva funcţionare care-l deservesc, practic pot să-şi mai ia un job, pentru că activitatea lor legată de servicii poştale tinde spre zero absolut. Bine, la un moment dat am înţeles că ar fi intrat un câine să se adăposescă de frig, dar cu greu ar putea fi considerat “client” bietul patruped. Osul pe care-l căra, cred că era pentru consum propriu, nu pentru expediat “par avion”. Astfel, puteam presupune că prietenul meu I. este una dintre puţinele fiinţe, înzestrate cu raţiune, care au călcat vreodată pragul acestui stabiliment cu scopul bine determinat de a trimite un colet.

Omul meu are părinţii în Italia şi a considerat că ar fi un gest deosebit să le trimită un pachet de paşte. Voia să le facă o surpriză cu specialităţi româneşti, care să le aducă aminte de ţară. Cârnaţi de casă, o şunculiţă ardelenească, o ţuică de prune, neşte treburi din astea greu de găsit când îţi duci zilele printre macaronari. Şi pentru că lucrează în zonă, a apelat la oficiul despre care tocmai v-am spus mai sus câteva cuvinte.

Mno, pe ce dată a fost paştele? Undeva pe la sfârşitul lui Aprilie, nu? Mare i-a fost mirarea când a constatat, zilele trecute, că mai e un pic şi vine vara, dar pachetul lui nici gând să ajungă la destinaţie. Aşa că s-a dus să vadă ce s-a întămplat şi prin ce colţuri de lume şi-or împraştia aroma de usturoi cârnaţii ăia. Partea nasoală era că pierduse recipisa pe care o primise la predarea coletului, dar s-a gândit că suntem în secolul tehnologiei şi o exista o soluţie şi pentru situaţia asta.

Da, poate într-o lume şi într-o ţară normală, unde instituţiile au un oarecare grad de respect pentru clienţii lor. Dar în cea reală, în care trăim noi, răspunsul a fost altul. Şi anume, un “nu” hotărât. Tanti de la ghişeu s-a uitat la el cu o scârba imensă, ca la o musculiţă căzută din greşeală în cana cu cafea, şi i-a explicat ferm:

-Dom’le, nu înţelegeţi că nu mai avem ce face dacă aţi pierdut hârtia?

După care, complet agasată şi sictirită, şi-a văzut de lectura cărţii din care o întrerupsese amicul meu, cu întrebările lui stupide. Na, ce să zic, partea bună este că măcar ştia să citească.

De la momentul ăsta nu pot decât să apreciez atitudinea prietenului I. Pentru că în loc să dea drumul la cea mai lungă serie de înjurături posibilă, care să conţină fraze de genul “vă bateţi joc de mine, pe banii mei”, a mulţumit politicos, a întors spatele şi a ieşit calm. Dar, în sinea lui, deja luase hotărărea să se prezinte în fiecare dimineaţă la Poştă, până la sfârşitul vieţii, şi să-i întrebe ce s-a întâmplat cu pachetul. O atitudine matură şi responsabilă, recunosc. Eu nu aş fi avut nervi pentru aşa ceva.

Prin urmare, a doua zi s-a prezentat din nou la “datorie”. Iar el este un tip norocos. Aşa că în faţă, la ghişeu, era altă tanti. Una care, printr-o fericită coincidenţă a sorţii, nu obişnuia să citească (cel puţin nu în timpul orelor de program). Dar, undeva în spate, se zărea şi faţa, cufundată în carte, a iubitoarei de lectură care-l muise cu o zi înainte.

A pus întrebarea magică, despre colet şi a specificat că a pierdut recipisa, apoi a închis pleoapele aşteptând să se dezlănţuie jihadul. Daaaaaar, surpriză de dimensiuni epocale. Femeia a răspuns “da, cum să nu se poată, imediat vă spun”. Şi, după câteva bătăi de taste, i-a dat absolut toate relaţiile posbile. Ca prin minune, nu mai era un mister de neelucidat. O singură dată a ridicat ochii din carte jegoasa aia din spate, a ţuguit buzele şi a clătinat nemulţumită din cap. Şi pe bună dreptate. Păi unde o să ajungem dacă dăm relaţii aşa la toti neica-nimeni care ne-au dat bani şi pe urmă vin să ne întrebe de ce ne-am pişat pe ei. În ritmul ăsta, lumea asta se duce dracului, vă spun.

Din nou, apreciez atitudinea plina de responsabilitate a amicului meu care a avut tăria de carcter de a se abţine să-i zbiere nesimţitei “uite, fă, futu-ţi morţii mă-tii, că se poate”. Eu aş fi cedat tentaţiei, recunosc. Chapeau!

Acestea fiind zise, am un singur răspuns la întrebarea din titlu: păcat, dar sper să nu mai dureze mult!

mihai_vasilescu_suparat

sursa foto