Guest Post by Ana R.

În societatea noastră se fuge de căsătorie mai ceva ca de bodyguarzii cu spray paralizant. Dar interesant este că bărbații sunt un pic mai iuți de picior. Ei au căpătat un fel de grețuri subite pentru tot ce înseamnă verighete și ceremonii solemne.

Brusc nu mai ești cool și în trend să ai certificatul ăla de la starea civilă. Iar motivaţia principală este ceva de genul: “până la urmă e doar o bucată de hârtie, nu oferă nicio garanție a durabilității relației, nu”? Iar dacă ai apucat să te strâmbi când auzi aşa ceva, imediat ţi-o servesc şi pe aia cu “statistica spune că 50% dintre căsătorii se termină cu un iremediabil divorț”. Însă nimeni nu ne spune ce procent al relațiilor fără adeverință duc la o despărțire. Dar cred că procentul este simțitor mai mare, tocmai pentru că împricinații simt că nu prea există bariere de vreun fel. Adică sună într-un fel „m-am despărțit de prietena mea“ și cam altfel „am divorțat“. Atunci când oamenii aud cuvântul divorț îl asociază cu smuls de păr și împărțit de catrafuse. În schimb, atunci când discutăm de dat papucii, poate fi făcut totul și extrem de pașnic. La asta se adaugă și o doză serioasă de egocentrism, educat subtil de societatea actuală.

Dar de unde a apărut valul asta de antipatie legat de peticuţul ăla de hârtie?

În prima etapă au protestat iritați masculii, și au dat tot felul de argumente în apărarea burlăciei. De la “mie nu îmi stă bine în costum de pinguin“, până la “nu știu să dansez“ sau “eu nu port bijuterii deci nici să nu visezi că pun șaiba pe deget“.

Apoi a devenit un curent din ce în ce mai răspândit din motive materiale. Că nu avem bani de sindrofie și nu vrem să afle maică-mea că taică-tău are rate la bancă prea mari și nu-și permite să sponsorizeze  benchetuiala de la nuntă. Sau că tânăra viitoare familie nu ar avea destui bani să susțină o eventuală viață în doi. “Sarmalele de la mama sunt gratis și îmi permit să întrețin și motocicleta din fața blocului, decât să plătesc o chirie în Titan și să îmi gătească soția răbdări prăjite în cinci feluri diferite“.

Fetele, pe de altă parte, au prins din zbor trendul nunţilor în ballroom şi al rochiilor cât se poate de împopoţonate, deci au început să decreteze, spre groaza viitoarlor miri. “Daca nu mai iei cu nuntă de fițe și cu lună de miere în Bali, atunci ești un sărăntoc și nu e nicio șmecherie să mă mărit cu tine. Bașca, mai ai pretenții, după, să îți fac mâncare și să îți împerechez şosetele“. Dar am o vagă bănuiala că argumentele lor s-au adaptat noilor explicații oferite de bărbați. Pentru că, să vezi drăcie, mai nou nici nu prea le mai cere nimeni.

Până la urmă cei doi ajung să gândească la unison. Altel nu se explică de ce majoritatea cuplurilor care au relații de trainică și mult prea durabilă prietenie, ce nu dă semne să se concretizeze în buchet, inele și țopăiala în jurul mesei la biserică, îți dau argumente din ce în ce mai diverse pentru a masca lipsă angajamentului. Atunci când viața e alcătuită din tabele de investiții și strategie de marketing nu mai este deloc recomandabilă îngroparea banetului în lucruri atât de desuete precum pat king size și căruț de copil plus o rezervă impresionantă de lapte praf.

În mentalitatea împământenită, mirii sar direct din patul copilăriei în cel matrimonial. Numai că în ultima perioadă vorbim de o copilărie prelungită, până la aproape 40 de ani. Maxim 50, cu maturizare deplină la 60.

Nu știu cărui motiv se datorează această frică de căsătorie dar am o bănuiala că în majoritatea cazurilor ei își iubesc mult prea mult independența, iar ele așteaptă ceva mai bun.

Din literatura citită, am învățat toți că în iubire funcționează rețeta „el plus ea egal iubire, fluturași, flocricele, nuntă , plozi , trăit fericiți, dat ortu popii şi mai fericiţi“. Acum, în schimb, oriunde întoarcem capul dăm numai de proiecții ale unor relații idealizate și în totală neconcordanță cu așteptările noastre, ce nu mai sunt nici pe departe după tiparul asemănător variantei clasice.

În copilărie, ca fată, credeai că nu e nimic mai frumos decât ca iubitul tău să vina acasă, unde tu mături pe jos asemeni Cenușăresei și după ce îți șterge mânuțele de jeg să te ia în brațe şi să te pupe. Astăzi habar nu ai de unde se deschide aragazul și dacă el îți cere o omletă îl persiflezi aruncându-i din colţul buzelor că în secolul asta femeile nu mai sunt sclave.

În trecut cea mai mare împlinire a unui bărbat era să își întemeieze o familie alături de femeia pe care o iubea și să muncească la gândul bucuriilor pe care le va oferi copiilor lui. Astăzi visează mașini cu enşpe cai putere.

Plus că a devenit și mai greu castingul prin care să îl găsești pe cel ce merită să îți stea alături în următoarele etape ale vieții. Îți dai seamă câte curente de modă vor trece în următorii 60 de ani?  În toate revistele astea sclipicioase sunt la modă alți bărbați în fiecare săptămâna. Păi cum o să mai fi tu o pisi cool dacă al tău a rămas hipster și luna asta se poartă lumbersexualul? Sau cum să îți iei o nevastă care nu știe să gătească cel puțin ca la o stea Michelin și care să nu arate și la vârsta senectuții că MILF-urile alea bune la care te uiți tu pe diverse siteuri de culturalizare trupească?

Societatea ne oferă tipare din ce în ce mai false legate de ceea ce ar trebui să simțim, să iubim sau să apreciem. Și dacă cel de lângă tine nu are toate calitățile alea fantasmagoreice despre care ai citit tu, atunci nu prea îți mai vine să te gândești la ideea de „până când moartea ne va despărți“.  Și stai într-o continuă așteptare a unei relații ce nu va fi vreodată să fie, pentru că viață reală arată altfel. Nici pe departe atât de glossy dar plină de bucurii simple. Printre ele și sentimentul că îl ai pe cel potrivit, toată viața lângă tine. Ăla care uneori merită chiar şi supremul sacrificiu de a îl lua cu fițuică oficială, bulete de cașcaval și invitați trotilaţi la trei dimineața.

mihai_vasilescu_batrani1

 

sursa foto