Știu, s-a vorbit și povestit mult pe tema asta. Da’ pe mine mă enervează în continuare subiectul. Fraților, de ce mama dracului, românii sunt tentați să-și cumpere lucruri pe care nu și le pot permite? Nu mă duce capul să pricep și pace.

Uite, am un amic care de două săptămâni se plânge că trebuie să dea mai mult de douăzeci de milioane pe două cauciucuri pentru Audi-ul lui, recent achiziționat. Pe care, evident, nu-i are disponibili. Și a început alergătura după tot felul de second-handuri și alte genuri de cauciucuri, care trebuiau să prezinte doar două caracterisitici: să fie ieftine și să se potrivească pe jantele lui. Păi e frumos? Când te-ai dus mătăluță la reprezentanță să iei mașina, nu te-ai gândit că după o vreme începi să nu mai bagi doar benzină în ea? Ce te faci când vin cheltuielile alea mari? Iar eu trebuie să fiu atent, dacă îl lasă ceva pe la direcție, mă aștept la vreo tentativă de suicid.

Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei conduce o reprezentanță a unui mare producător de cauciucuri, în Vâlcea. E posibil ca voi să nu știți, dar Râmnicul arată ca un oraș-proiect al celor de la bmw. Practic, nu te poți căca de câte mașini, aparținând celebrului brand, se învârt pe străzile de acolo. Asta în condițiile în care niciunul dintre ei nu apucă să schimbe a treia că s-a terminat orașul. În fine, la prietenul meu ajung în fiecare zi măcar doi-trei posesori de mașini luxoase care-l întreabă dacă nu are cauciucuri sh sau reşapate. Ceva ieftin, boss, pe la 2-3 milioane. Ce se mai strâmbă oamenii când aud că, nu, nu are. Când am ajuns în Munchen, am văzut primul bmw seria 7 după vreo două zile. Şi era un taxi. Cred că nemții sunt zgârciţi și sărăntoci sau ceva, că altfel nu se explică. Mai are rost să întreb despre cum te mai interesează cât costă benzina, când ai avut bani de-un Porsche Cayenne?

Cunosc o tipă care a făcut un credit „mititel”, nu mai mare de 10.000 (zece mii) de euro, ca să-și cumpere o geantă Hermes. Băi, voi înțelegeți? Să te duci tu frumușel la bancă, să depui maldărele de hârțoage și formulare, să-ți vireze ăia ditamai suma și tu s-o dai pe-o geantă? Ca să ce? Să te simți mai bine în metrou, dimineața? Să-ți faci selfie-uri cu ea? S-o atârni de cuier, în garsonieră, și să te gândești că „viața e frumoasă, uite ce geantă mișto mi-am luat”? Să nu mai spun că trebuie să păstrezi și factura după tine tot timpul. Nu de alta, dar va trebui să dovedești că ai dat atât pe ea. Pentru că, ghici ce, nu ești „de acolo”, din filmul ăla. Eram la un parc acvatic din Grecia și am observat că una dintre îngrijitoare, purta pe braț, cu mare fală, un Louis Vuitton. Pe o mână avea geanta, în cealaltă ducea o mătură. Ce ziceți, era din filmul cu genți scumpe?

Aceeași poveste cu ceasurile. Dacă ai dat câteva mii de euro pe un ceas, că să-l lustruiești zilnic înainte să-l așezi cu evlavie pe cea mai de sus poliță a garsonierei din Berceni, atunci ești un dobitoc ipocrit. Iar dacă te văd în autobuz, dimineața, cu un Zenith de unspre mii de euro la mână, da-mi voie să nu te cred. Practic, investiția ta, pe care este clar că ai făcut-o dintr-un snobism pur, nu-și atinge scopul. Cei din jur nu vor „cumpara” povestea ceasului de brand, scump, cărat prin mijloacele de transport în comun. Dar mai există și cei cărora le vei împărtăși, pe cale orală, cu nedisimulată mândrie: „coaie, mi-am luat ceas de zece mii de euro”. Să nu te superi pe ei, dacă te jignesc. Au motive. Iar dacă nu-ți sunt suficient de buni prieteni, că să-ți zică în față, ți-o spun eu aici: ești un tâmpit! Ah, vă rog, nu-mi povestiți despre cum “și oamenii cu bani mulți merg cu metroul sau autobuzul”. Nope. Nu în România.

Nu cunosc cum gândesc femeile, cu privire la genți, poșete și altele de acelaşi gen, dar pot să va spun ce cred eu cu privire la ceasuri. Şi anume, că trebuie să-ți cumperi și să porți exact ceea ce-ți poți permite. Ai de unde alege, slavă domnului. Dacă la ora asta ai bani de un Fossil sau Swatch, asta-ți cumperi și asta pui la mână. Dacă-ți permite bugetul, sari la un Tissot sau Certina. Abia când te dau banii afară din casă, începi să te gândești la un ceas mai scump decât mașina mea. Dar să stai într-un aparatment cu două camere în Drumul Taberei, să schimbi două-trei mijloace de transport până la serviciu și să-ți cumperi un ceas care face cât o mașinuța mai bună, e dovadă de prostie. Nimic altceva. Iar dacă-ți cumperi un fals, cu intenția să pară original, iar tu nu ți-ai permite unul, rezultatul este același: ești prost făcut grămadă!

Se întâmplă la fel și cu casele. Da, știu oameni care și-au cumpărat case, după socoteli făcute „la milimetru”. Fără să-și permită să le încălzească iarna ca lumea. Dârdâie în mijloc de ianuarie, fericiți că stau la curte. Sau ajung în pragul apoplexiei când trebuia golită fosa septică. Cunosc un cuplu care a fost la un pas să divorțeze pe motiv de… hidrofor defect.

Să vă mai povestesc aici despre cei care-și cumpără vârfurile de gamă ale telefoniei mobile și trăiesc din beep-uri și wi-fi-urile moca de prin oraș? Nu cred că este nevoie. Sunt convins că ați întâlnit cu zecile.

Care-s motivele care ne mână fraților? Care-s resorturile care se activează de nu mai ținem seama de ridicol? Cumva snobismul și prostia?